Pentru a explora, din interior, subiectul copiilor cu părinţii plecaţi la muncă, departe, și pentru a face din el o temă importantă deopotrivă pentru scriitor și pentru cititor, Liliana Corobca renunţă, în Kinderland, la deplina obiectivitate epică, cu distribuţia ei pe personaje. Naratorul impersonal, ubicuu și transparent este mai greu utilizabil aici, într-un text romanesc de dimensiuni medii spre mici și în care personajele nu au suficient spaţiu pentru a evolua (conturîndu-se totodată) într-un conflict. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, între o perspectivă omniscientă, dar exterioară, și una limitată la experienţa unui personaj, dar impregnată și intensificată de ea, era de ales a doua soluţie de construcţie, într-un acord mai profund și mai fin cu tema preocupantă.
Sînt motivele pentru care naratorul ştiutor lasă loc unui personaj anume: o fată de doisprezece ani. Și vîrsta e aleasă bine. Cristina nu e nici atît de mică încît să nu poată „ţine“ o partitură romanescă a copiilor fără părinţi, dar nici încă femeie, pentru ca astfel să iasă cu totul din rol și să reprezinte, deja, categoria adulţilor. Ea este un adult înainte de vreme, maturizat prin absenţa părinţilor, pentru a o suplini: iată rolul pe care e obligată să-l joace. Dar cum? În ce fel? „Tehnic“ și compoziţional, care va fi structura de expunere a sentimentelor și a dramei fetiţei-femeie și copilului- mamă? Tania Radu, într-o cronică din revista 22, remarca simplitatea „savantă“ a scrisului autoarei: „Scrie aşa cum ar coase în stil tradiţional, cînd nu mai ai la îndemînă nici modelele, nici pîn za, aţa şi nici culorile de altădată“. Comparaţia e foarte bună și, într-adevăr, sub aparenta simplitate prozastică, lectorul atent poate urmări complicate strategii prozastice.
Iniţial, personajul central este „decupat“ și descris din afară, cu utilizarea persoanei a treia singu