SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În cercul meu de prieteni de la 20 de ani, unul tăcea cu mult talent. Deşi lua numai decizii proaste, eram convinşi că sunt bune, dar că pe moment contrariau, fiindcă erau pline de originalitate. În fapt, păreau originale, din cauza tăcerilor lui grele şi misterioase.
Noi, cei din grup, când aveam o idee o discutam, făceam caz de ea, o circulam şi, într-un fel, îi dădeam o identitate de tagmă. Tăcerile amicului dăruit cu încă un talent rar, al deciziilor aberante, îl ţineau în condiţia de şef spiritual. Viaţa noastră era exterioară, a lui era toată interioară.
Pe atunci, socoteam că viaţa interioară şi muţenia însoţită de oftaturi zgomotoase erau totuna. Când ofta, amicul parcă se dezumfla. Ofta concluziv, întotdeauna spre sfârşitul unor discuţii mai încinse. Aşa le şi punea capăt mai devreme, lăsând impresia că le-a condus şi că a scos de la noi tot ce merita a fi cunoscut. Nu eram singurul care-i consideram prezenţa cu un gen de teamă respectuoasă, de băiat nimerit într-o lume de bucureşteni foarte emancipaţi şi oarecum binevoitori cu provincialii. Senzaţia de bunăvoinţă măsurată mi-o producea tot gravul mutulică. Normal ar fi fost ca darul tăcutului să-l centrifugheze în grup, să îi confere un statut de observator neutru. Ce făcea, ce nu făcea, dar ocupa mereu un scaun în mijlocul camerei, ca un confesor, fapt care nouă ne lipea ca de la sine scaunele de pereţi.
Ciudat, dar aşteptam cu speranţe nedesluşite aceste întruniri de la el de acasă care nu duceau nicăieri. Poate pentru că eram tânăr şi aşteptarea era o parte importantă din fiinţa mea, poate pentru că o locuinţă în una dintre zonele boiereşti ale Capitalei mă stârnea, iar gazdei îi asigura un spor decisiv de autoritate, indiferent de modul în care şi-o manifesta. Soseam de fiecare dată primul la aceste ce