Nastratin a căzut într-un râu furios. S-a zbătut el să înoate, dar – la un moment dat – l-au părăsit puterile, căci nu era în stare să se sustragă şuvoaielor şi să ajungă la mal. Atunci a început să strige: "Doamne, te rog, ajută-mă! Doamne, te rog, salvează-mă!". Cum striga el prin apă, iată că a apărut un ciot mare. Bucuros, Nastratin s-a agăţat de ciot şi s-a odihnit puţin, după care, cu un zâmbet satisfăcut, a zis: "Vezi, Doamne, că m-am descurcat şi fără tine?". N-a durat mult satisfacţia lui, că a venit un val năpraznic şi i-a smuls ciotul din mâini. Nastratin a început iarăşi să se zbată şi să-i vorbească lui Dumnezeu: "Doamne, tu nu mai ştii de glumă?".
Întocmai ca Nastratin facem şi noi. Am auzit adesea oameni care spun: "M-am descurcat singur în viaţă, nu m-a ajutat nimeni, singur am făcut totul, singur am reuşit!". Apoi, aceiaşi oameni au pierdut "ciotul", nu l-au recunoscut pe Dumnezeu în apariţia lui şi apoi au strigat ca şi Nastratin: "Doamne, adu-mi ciotul înapoi". Pentru oameni, rolul "ciotului" îl poate juca oricine şi, în fapt, îl joacă fiecare fiinţă sau lucru. "Ciotul" este cineva sau ceva esenţial, care apare în viaţa oricărui om, în momente cheie. Într-o fiinţă sau un lucru se poate ascunde o şansă, o mână salvatoare sau un ajutor discret pentru viaţă. Un singur om prezent în viaţa noastră la timpul potrivit, la momentul potrivit, în clipa de nevoie, fie că suntem în pericol sau ne luăm avânt pe o cale care ne duce în sus şi ne ajută să construim ceva ar putea echivala cu "ciotul" adus de Dumnezeu să ne ajute. Atunci, suntem noi îndreptăţiţi să spunem "pe mine nu m-a ajutat nimeni în viaţă, eu am făcut totul singur"? La o privire atentă, fiecare om poate observa că totul, absolut totul se întâmplă într-un context, în care sunt prezente condiţii favorabile, precum şi fiinţe, lucruri, ca şi alte categorii de circumstanţe, care cre
