În noianul de informaţii “saucy” ce a invadat spaţiul public punându-se moţ peste Iri şi Moni, Pepe şi Zăvoranu, ştirea privind semnarea de către România a Pactului botezat euro plus a fost cvasi-ignorată. Nu este prima dată când viitorul economic şi social al României în Uniunea Europeană este tratat cu lejeritate, deşi numai uşor nu ne va fi. Acum că Zăvoranca a purces grea şi deci misterul ce ne-a chinuit în legătură cu motivaţia divorţului s-a cam disipat, poate ar trebui să ne aplecăm puţin şi spre Pactul euro plus, la care taman ne-am angajat mai alaltăieri. Fără a intra în tehnicisme improprii acestei platforme să încercăm, să recapitulăm ce este cu acest pact. Pe scurt, lucrurile stau cam aşa:
De când cu criza datoriilor suverane, ce a trimis în faliment Grecia, Irlanda şi în curând Portugalia, Germania şi Franţa în calitate de cotizanţi şefi ai UE, şi-n consecinţă , la pachetele de salvare de multe miliarde de euro, caută soluţii pentru a pune capăt acestui domino care ameninţă însăşi moneda euro. Aceste soluţii vizează firesc, zona euro, din care noi NU facem parte;
Pactul are în vedere întărirea coordonării economice la nivelul eurozonei , după ce piaţa şi viaţa au demonstrat că UE nu este o zonă monetară optimă şi că lipsa atât a unei politici fiscale comune cât şi ignorarea ani în şir a disciplinei bugetare auto-impuse au dus Uniunea pe marginea prăpastiei.Într-un cuvânt austeritate.
Nu numai în opinia mea, Pactul nu este decât o continuare a situaţiei în care bugetele naţionale, şi pe cale de consecinţă, statele au fost luate prizoniere de sistemul financiar-bancar. Ţările nu vor putea niciodată evada până când confunzia istorică (apărută deloc spontan) dintre datoria publică, a statului, şi cea privată, a sectorului neguvernamental şi cea a băncilor, nu va dispărea. El presupune nimic altceva decât un transfer indirect de resurse fi