Cluj, aeroport, oameni, panglici. Vânt. După o clipă de ezitare, Dragnea, cu un zâmbet uitat în ochi de vara trecută, de când lucra la referendum, îşi ia inima în dinţi şi zice: „Hrrrrrrrrrrrr... sigur pe dom... hrrrrrrr... şedinte... hrrrrrrrrr... emier, că guver... hrrr... se va angaja...”. La obiectul angajamentului se opreşete cu fraza la sfert, retezată, practic, de „elicea” avionului aflat pe fundal. Antonescu – stană de piatră: zvelt, drept, demn, ascultă şi scrutează, cu privire lamelară, orizontul. Dragnea, un om cu reacţie, trage maneta, ridică flapsurile şi reface secvenţa de zbor: „Ohrrrrrrr...ude, dar noi... ohrrrrrrrr... jamentul că... ohrrrrrr... ude?!”, şi face ochii mari. Antonescu, nemişcat ca Statuia Aviatorilor, aşteaptă. Dragnea râde, Antonescu, cremene. Coboară privirea două grade vest-sud-vest, cât să-i intre vorbitorul în colimator. Dragnea, în vrie. Reia comunicarea: „vorrrrrrrr... sigurăm pe... vorrrrrr.... inte că noi, guvern... vorrrrrrr... aja să.... vorrrrrr... ude?!” Antonescu priveşte o clipă în dreapta spate. Huruitul îi înfundă urechile. Izbucneşte într-un râs nesăţios şi zice: „Fuuiii, fuuiii, fuuiii” ca un fâlfâit de aripă. Şi pe urmă iar, printre hohote: „ffffuii, ffffuii, ffffuii”. Într-un timp se aude limpede: „Să ne luăm de gât, să facem poze...”, şi aparte, către Dragnea: „Auzi, mă, ce-ar fi să ia Horia (Horea Uioreanu) o piatră acum?!”. Râde şi se ţine cu mâna de nas. O idee stricată...
Aşa ceva, ca să te pui tu, om şi politician, somitate în judeţul tău, cu un avion care tocmai turează motoarele înainte s-o ia din loc, undeva la un capăt de pistă neterminată, nu s-a mai văzut.
Cum să-ţi treacă prin cap, indiferent de funcţia pe care o ocupi la cârma ţării, că vei putea birui, din vorbe, huruitul, vacarmul, vuietul unui avion. Fie el şi la Cluj, vorba lui Crin Antonescu: „Asta e. E... la Cluj...”.
Şi d