Cel care ascultă este ca apa de care brutarul are nevoie ca să o adauge în făină, pentru a frământa aluatul. "Cuvintele seamănă cu apa: se adaugă făinii în măsură dreaptă..."
Vorbele acestea mi le-am adus aminte zilele trecute, când, la 28 octombrie, Ambasada Republicii Turce organiza un dineu prilejuit de ziua naţională. Mi-au venit atunci în minte o mulţime de adevăruri lăsate scris, pentru viitorime, de marele Mevlana, cel care a înfiinţat ordinul religios al Mevlevi, cel dintâi promotor al mişcării mistice Sufi.
Nu e locul aici să vorbim despre sufism, nici despre istoria ordinului "dervişilor rotitori", al cărui centru spiritual poate fi şi astăzi vizitat în inima Anatoliei, la Konya. Aş vrea însă să trec în revistă câteva alte vorbe de duh care folosesc drept metaforă a spiritului care se transformă în aluatul ce va să devină pâine: Copacul nu poate fi vesel fără atingerea primăverii, aşa cum aluatul nu va creşte, oricât l-ai frământa, dacă nu are drojdie; Aşezată pe masă, pâinea este lipsită de viaţă, dar atunci când o mănânci, în trupul tău ea devine spirit animat; omul este ca un aluat crescut cu drojdie, şi nu asemenea celui nedospit; Îl vedem pe brutarul care face pâine în cuptorul de piatră şi o pune în vânzare, dar cel care coace pâinea la focul inimii e mai greu de desluşit cu ochii; Poate cineva să rămână insensibil, să nu fie ca un aluat care creşte, atunci când cel care-l frământă este Dumnezeu?; La focul vostru, faţa mea strălucea era ca o pâine coaptă în căldură, dar acum, fără voi, sunt ca o pâine veche aruncată în praf, veniţi şi ridicaţi-mă din murdăria drumului!
Mevlana a pomenit adesori în scrierile sale pâinea. Şi nu doar pentru înţelesurile ei mistice. A vorbit despre pâinea dospită, despre yufka, despre bazlama, despre gozleme, despre tandîr (tip special de cuptor), despre pâinea de mei şi cea de orz
