„Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu” se citeşte cam cum se citea în anii 90 memorialistica recuperatoare şi cu miez.Unul întreabă necomplezent şi necruţător, celălalt răspunde netrucat şi fără rest, slobod la gură şi la conştiinţă. Pe fundalul crunt al ambianţei socio-politice de azi e o carte fundamentală din cel puţin trei motive. Mi se pare un gen (jurnalistico-literar) necesar timpurilor în care suntem, la un sfert de veac de la revoluţie: nici un romantism, entuziasm sau idealism nu mai este posibil, punerea pe căpătuială domină orice zvîcnet de proiect public; taberele intelectualilor s-au cam format, ştim cine empatizează cu cine, cine urăşte pe cine; înverşunarea contra adversarului (politic, literar, profesional) nu e doar iraţională, e viscerală. Pe acest fundal, cartea arată, mai întîi, că doi intelectuali cu convingeri diferite nu numai că nu se dezbină reciproc, nu se dispreţuiesc asasin, nu se detestă cu ştaif, dar sunt capabili de explicaţii, argumente şi confesiuni ultime, deşirante (pe care de altfel complicitatea între spirite consonante le-ar fi subminat, contaminindu-le de o complezenţă călduţă). Inamiciţia, diferenţa, se pot articula civilizatoriu şi fertil. Când doi intelectuali cu valori (presupus) diferite se îngăduie pe terenul ideilor, cuvîntul încă mai poate salva lumea... În al doilea rînd, cartea este de o importanţă covîrşitoare prin tematică. Evocările lui Dan C. Mihăilescu (ca şi cele ale Ilenei Mălăncioiu, în „Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache”, 2003) ne arată cum s-au imbricat epocile, totalitarismul asasin comunist şi capitalismul sulfuros, cum s-au amestecatcălăii cu îngerii. Am mai spus-o şi altă dată, vina tragică a generaţiei mele va rămâne faptul că am lăsat să se piardă acuitatea privirii care mai putea distinge călăii de îngeri. Dar, îmi spune Dan C. Mihăilescu, nu p