Văzută ca strategie critică, prostia poate fi luată mai curând ca o mască a inteligenţei, camuflată voluntar în chiar opusul ei. Inteligenţa are posibilitatea de a împrumuta vremelnic hainele prostiei, însă prostia nu va reuşi să îmbrace în chip credibil travestiul inteligenţei.
Nu în puţine ocazii, discursul critic actual se dovedeşte reticent cu privire la diversiunile… actualităţii. Multe din scrierile arondate genului în cauză denunţă cu asprime postmodernitatea artistică, învinovăţind-o de pulverizarea fără criteriu a canoanelor estetice şi artistice cu care lumea s-a obişnuit deja. În artă - ştim bine - poţi fi contemporan fără să exploatezi recuzita postmodernă, după cum poţi fi ataşat registrului postmodern chiar şi sustras contemporaneităţii. De bună seamă, critica este obligată să vizeze optima sincronizare, pentru a nu risca inadecvările de gust sau întâmpinările anacronice. Situaţii de felul acestora din urmă explică frecventele contondenţe de opinii care îi separă ireconciliabil pe criticii fixaţi într-o paradigmă explicativă sau evaluativă revolută de artiştii care etalează ostentativ partituri provocatoare, greu de asumat fără suplimentul necesar de claritate.
Jean-Luc Chalumeau – eminent critic de artă, director al revistei Verso Arts et Lettres, autorul mai multor lucrări dedicate artei vizuale contemporane - suspectează bunele intenţii şi seriozitatea unora din artiştii timpului nostru care, după toate aparenţele, răspund neconvingător aşteptărilor sale. Orice abatere sau extravaganţă artistică este persiflată şi stigmatizată cu severitate. Recidivează, de altfel, şi într-un tom colectiv relativ recent (La 51-e question, Klincksieck, Paris, 2010, p.54), unde se întreabă dacă nu cumva arta contemporană este totuna cu impostura.
Poate fi susţinută cu argumente credibile o acuză într-atât de radicală? Chalumeau ne propune dovezi de
