Monarhia este precum maşina de scris. Moştenită, păstrată cu grijă, cu rol decorativ, ignorată, dar scoasă la aer pentru contemplare, comparare şi elogiere. Repusă la loc, ea nu cedează prafului contemporaneităţii, ci îl îndepărtează sau îl poartă cu o subtilă eficienţă, insinuîndu-se cu îndrăzneală din spatele lui. Acest ultim ritual epoca postmodernă îl înregistrează tot mai des, pe măsură ce monarhia îşi sparge coaja de castă, se eliberează de rigidităţi, de jena suverană, de povara exoticului şi, păstrîndu-şi ceva din toate, îşi asumă o cetăţenie comună pe care o cultivă în mijlocul celorlalţi. Naturală şi inevitabilă, simptomatică pentru vremea morţii convenţiilor de neînvins şi a stricteţei protocolare, forţa ei de adaptare surprinde prin pasiunea cu care se desprinde de trecut şi uneori îl ameninţă. Confruntată cu emanciparea, tradiţia nu dispare, însă, ci rămîne să-i cenzureze discret noile strategii de comportament, astfel că monarhia se menţine mai degrabă ca un produs hibrid al celor două tendinţe, dintre care acomodarea şi armonizarea cu moravurile prezentului se manifestă cel mai puternic. Democratizarea monarhiei nu mai surprinde nici atunci cînd aduce în bucătăria unui necunoscut căni de ceai purtînd chipurile unor cupluri regale, nici cînd prinţii şi prinţesele apar pe plajă sau pe terenuri sportive, cînd dansează în public, cînd înoată sau cînd semnează foi care nu sînt documente, ci hîrtii oferite de oamenii care vor autografe. Calea lungă dintre aroganţă, distanţă, ceremonial şi, la celălalt capăt, lejeritate, simţ social şi bunăvoinţă sinceră a fost străbătută de mult, iar existenţa într-o lume de după amurgul clişeelor severe şi-a găsit rapid coordonatele. Dincolo de inerţia eredităţii, de fatalitatea unui statut pe care, indiferent de modul în care îl receptează, este obligată să îl poarte cu sine, această instituţie îşi fabrică atitudini