Când vine vorba de moravurile şi năravurile vremii de astăzi, comparaţia inevitabilă este cu opera lui Caragiale. „Aşa spus-a Caragiale” e un fel de „Aşa grăit-a Zarathustra” dâmboviţean, fără adâncimile acestuia din urmă. Tot dintr-o vreme a boemei, dar mai de dincoace, vine şi Păstorel Teodoreanu. Umorul lui e de altă factură, dar nu mai puţin şfichiuitor. Iar referinţa „precum zis-a Păstorel” are şi ea state vechi... de epigramă şi de reţetă neaoşă. Căci avocatul „pârât” (prea puţin s-a ocupat el de adevăratele „trebi avocăţeşti”) Alexandru Osvald Teodoreanu – fiul avocatului dorohoian Oswald Teodoreanu şi-al pianistei Sofia Teodoreanu, născută Muzicescu, fratele mai mare al avocatului Ionel Teodoreanu (cunoscut posterităţii mai mult în calitatea lui de prozator) şi-al tânărului ofiţer Laurenţiu (Puiu) Teodoreanu, erou pe frontul francez al primului mare război – a intrat în istoria noastră în primul rând prin dimensiunea ludică a scrierilor sale şi, în al doilea rând, prin dimensiunea lor gurmandă. Ori să fi fost invers?

În fine, să spunem că-n cei 70 de ani de viaţă ai săi (s-a născut la 30 iulie 1894 şi a murit în 1964) a reuşit să-şi ocupe un loc binemeritat în istoria literaturii române, ca şi în istoria gastronomiei româneşti. A împuşcat, cum s-ar zice, „două glorii dintr-un foc”. Despre al său roman „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, George Călinescu scria că este un „Gargantua şi Pantagruel” al românilor! Adevăr curat! Dacă mai spunem că acesta a fost primul său volum publicat – după un şir întreg de colaborări cu... versuri, în marile reviste şi ziare ale epocii – ne putem imagina că au existat mari, mari aşteptări de la acest scriitor, cu o prezenţă spumoasă şi cuvânt ascuţit, al cărui nume era, în cercurile boeme bucureştene, adeseori egal cu talentul... Însă, după ce şi-a arătat disponibilitatea pentru proza mare umoristică, după ce unii s-au aşte