Acum vreo cîţiva ani s-a căsătorit un văr de-al meu de-al doilea. Cum nunta se desfăşura undeva la ţară, ai mei nu au vrut să se ducă. Am fost înzestrat cu un plic, în care erau, cred, două milioane de lei vechi şi am fost trimis să reprezint familionul.
Cu toate că familia mea e originară din Sibiu, vărul ăsta era stabilit cu părinţii lui, încă de pe vremea lui Ceauşescu, undeva într-un sat din Oltenia. M-am hurducat cu o rată pînă la Tîrgu-Jiu şi apoi cu alta pînă în comuna de reşedinţă a mirilor. Am aterizat puţin după slujba de la biserică, fix cînd se făceau pregătirile de chefuială.
Dar. Socrul mare m-a luat din scurt, întrebîndu-mă cît o să dau. A părut mulţumit în sinea lui cu scorul, dar mi-a spus: “Să o dai şi tu că în plic sînt cinci milioane, să ridici masa şi să dea şi ţărănoii ăştia măcar un milion de căciulă. Numai lăutarii m-au costat douăzeci, i-am adus tocmai de la Craiova, ăi mai tari din toată Oltenia”.
Nu m-a deranjat prea tare şi i-am promis unchiului că o să zic ce mi-a spus. Seara s-a declanşat o vîjîală clasică, o amestecătură de manele, chiuituri, miros greu de mîncare, praf şi fraze îngălate de beţivi. Cînd a sosit marele moment al darului, ţiganul dotat cu microfon care făcea strigarea a zbierat de mi-a luat simţul mirosului: “Domnu’ Toma dă la Bucureşti a dat cinci milioane, al doilea dupe naş, să trăiască!”.
Dacă pînă atunci nu mă băgase lumea în seamă, am atras brusc atenţia. Eram privit din mai multe părţi ca un animal curios, care pe lîngă că a venit tocmai de la mama dracului mai şi dă cinci milioane la o nuntă de ţară, ca un fraier. Manevra nu a avut rezultatul scontat, fiindcă ăia dădeau tot cît ştiau ei, adică între cinci şi şapte sute de mii. Familiile mirilor făceau nişte grimase dezgustate cînd auzeau că nu au consăteni prea generoşi.
Simţeam că îmi plesneşte capul d
