Nici o altă grupare politică ce a evoluat pe scena partidelor noastre nu a avut o influenţă – nu găsesc alt termen pentru a defini genul de acţiune – mai notabilă decât cea pe care ne-am obişnuit să o numin „Grupul de la Cluj”.

La prima vedere ai putea să crezi că este vorba despre un laborator de gândire şi acţiune politică, ce analizează şi dezbate variante, oferind soluţii practice. În fond, grupul cu pricina a numărat, unul peste altul, trei membri, dintre care unul s-a desprins cu timpul, continuându-şi acţiunea pe cont propriu: Ioan Rus, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş. Cel care a promovat această echipă este Adrian Năstase şi a făcut-o în momentul în care era în căutare de susţinători pentru a contracara influenţa centrului din PSD, aflat prea pe orbita preşedintelui fondator. Au fost grupul de la Cluj şi cel de la Timişoara (Sârbu şi Brânzan) prin care acelaşi Năstase a încercat să temereze polul moldovean condus cu iscusinţă de Viorel Hrebenciuc şi băieţii săi de la Bacău. Spre deosebire de aceştia, nici clujenii şi nici timişorenii nu se bucurau de un aport electoral complet. Năstase a crezut, totuşi, că promovându-i în funcţii executive, le va oferi şansa de a se consolida şi în plan local. Altfel, în guvernul instaurat după câştigarea, „en fanfarre” a alegerilor din 2000, în noul Executiv s-au trezit că sunt miniştri plini - Rus, la Interne, Dâncu la Propagandă, Puşcaş - negociator la UE (unde chiar a făcut treabă bună), Sârbu la Agricultură (unde a revendicat şi pădurile, care i-au fost date pe tavă) şi Brânzan la Sănătate. În felul acesta, premierul a considerat că poate să controleze mai bine tendinţele „nucleului dur” din PSD, care asculta de Iliescu, şi să-şi promoveze propria linie de acţiune printre cei înălţaţi brusc în rang şi influenţă.

Speranţele lui Năstase, de consolidare a partidului în zone controlate de altele, nu s-au împlinit.