Cel mai bun business pe care îl ştiu este cel cu indicaţii. Şi nu, nu e o afacere românească. E o invenţie americană sosită pe piaţă undeva la orizontul anilor '80, cînd companiile au descoperit că trebuie să controleze costul şi timpul necesar implementării unui proiect. Oficial, îi spune management de proiect. De-adevăratelea, e o ştiinţă a arătatului cu mîna şi a executatului întocmai. Cu diferite arome: în unele variante, adaptate pieţei româneşti, toată lumea arată cu mîna şi umblă după cineva să mai şi facă treabă. De fapt, dacă dai limbajul profesional la o parte, managementul de proiect presupune o calitate pe care ne-am obişnuit s-o considerăm defect: surprizele sînt interzise. Ştiinţa asta ne asigură că produsul trebuie să facă ce vrea clientul şi să fie gata cînd ai promis. Avem şi noi o contribuţie originală la ea: managementul scuzelor. Ar trebui să fim mîndri de asta, dacă n-am fi întîrziat deja la o altă întîlnire. Afacerile cu indicaţii sînt însă o ramură înfloritoare a Noii Economii. Inclusiv româneşti. După ce l-am scos din business acum 14 ani pe primul lor dealer naţional, n-avem acum nici o problemă să importăm alţii, cu miile. Primul semn al sosirii lor e cererea mare de birouri cu pardoseală de sticlă de Pompei (produsă în urma erupţiei, 500 euro/m2) şi birouri desenate de contorsionişti. Marfa lor sînt cuvintele, iar asta trebuie cît mai bine împachetat. Decorul te ajută să pleci acasă convins c-ai cumpărat, totuşi, ceva. Iertaţi ironia nemeritată. Ceea ce vin să ne vîndă aceşti străini este pur şi simplu ştiinţa de a construi - din 10 sau 1.000 de oameni - o echipă. În opoziţie cu ştiinţa balcanică, ce îi transformă în rotiţe bine înţepenite ale unui mecanism declinat pe etaje, compartimente, direcţii şi departamente. La pachet, străinii aduc ticăiala şi obsesia pentru treaba făcută bine, care încet-încet defineşte o nouă generaţie de