Acum 55 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revolutia Maghiara. In iunie 1958, in urma unei inscenari judiciare, liderul revolutionar Imre Nagy a fost condamnat la moarte si spanzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase si mai sfasietoare texte ale sale. In 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, intregul sistem isi dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega vazand cu ochii. Miscarea revolutionara maghiara, catalizata de aceea din Polonia, a fost condusa de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au nascut experimente de democratie directa sub forma Consiliilor Muncitoresti, prefigurarea a ceea ce avea sa fie „Solidaritatea” in Polonia. Revolutia s-a identificat, cel putin in prima ei faza, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care indraznise, dupa moartea lui Stalin, sa propuna o liberalizare interna. Nagy si sustinatorii sai au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. In cele zece zile cat a condus cele doua guverne ale Revolutiei Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politica, a rupt radical cu stalinismul si a permis Ungariei sa devina o autentica republica a cetatenilor. A sfidat colosul sovietic si pe servitorii acestuia din asa-zisele democratii populare, inclusiv Romania. In final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Leon Blum decat de oricare din versiunile leniniste, inclusiv ce a lui Tito. A acceptat pluralismul si a renuntat la monopolul puterii. Fictiunea uzurpatoare numita “RPR” a fost complice la persecutarea si lichidarea politica a lui Nagy. Satrapul local Gheorghiu-Dej l-a urat din rarunchi, cu feroce patima. Spunea ca Nagy ar trebui spanzurat de limba. Nu-i putea ierta lui Nagy curajul, demnitatea, verticalitatea, intransigenta etica. Dej, Apostol, Bodnaras, Chisinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Parvul