"Vrei să-ţi spun părerea mea despre oamenii de televiziune? Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi."
Am fost plin de admiraţie pentru Teo Trandafir când am citit rândurile acestea care-i aparţin. În fine, iată un insider, mi-am zis, care are curajul să spună, în cunoştinţă de cauză, ceea ce de altfel toată lumea ştia de mult: că împăratul nu doar că e gol, dar are şi fundul roşu. Aici omul Teo se delimita de profesionist şi lumea lui, se revolta direct împotriva lamentabilului showbiz românesc.
O simpatizam mai de mult pentru personajul optimist, mereu zâmbitor şi uman, pe care cândva îl realizase. Într-o vară am stat la mare, din întâmplare, în hotelul în care se filmau şi scene din emisiunea lui Teo. Ne-am încrucişat dimineţile la sala de mese, dar, fireşte, n-am îndrăznit să intru în vorbă cu ea. Am mai văzut- o, când era în plină glorie, pe la Carrefour, împingând un cărucior, şi iarăşi am admirat-o: se purta firesc într-un context stânjenitor: toţi oamenii se-ntorceau după ea şoptindu-şi: "Uite-o pe Teo!".
Când, prin 2006, dacă mai ţin bine minte, mi-au dat trofeul "Zece pentru România", am urcat pe scenă, la Ateneu, şi am avut surpriza ca premiul să-mi fie înmânat de aceeaşi Teo Trandafir, care a şi spus ceva, foarte frumos, cu ocazia asta.
Eu nu sunt un snob şi n-am crezut niciodată că un intelectual e din principiu superior unui om de televiziune sau, în general, oricărui om, şi că e o mezalianţă să aibă de-a face cu oricine nu provine din "republica spiritului". Nu o cerusem eu pe Teo, dar uite că era acolo şi a fost bine.
Am avut o presimţire când am auzit de hotărârea recentă a lui Teo Trandafir de a intra în politică. Nu i se