In Romania interbelica, aceasta relatie era clara. Motivul e simplu de inteles: afirmarea autodeterminarii a fost dublata de un masiv proces de democratizare, ilustrat inainte de toate de trecerea la votul universal (masculin). Primul scrutin de acest fel va avea loc in noiembrie 1919. Fapt interesant, procesul de unificare politica a fost incheiat dupa consumarea acestor prime alegeri: intr-adevar, ratificarea si publicarea Legilor privitoare la unirea Romaniei cu Basarabia, cu Transilvania (y compris Banatul, Crisana, Satmarul si Maramuresul) si, respectiv, cu Bucovina se petrec la 1 ianuarie 1920, la aproape doua luni dupa organizarea scrutinurilor din 4-8 noiembrie 1919. Reunirea Parlamentului unic a precedat consacrarea juridica a statului unitar. Politicienii epocii aveau sentimentul ca Unirea e parte a democratizarii natiunii. Relatia dintre autodeterminare si democratie a fost, in schimb, neglijata in anii in care 1 decembrie a devenit zi nationala. Sarbatoarea a fost folosita mai degraba pentru a pune in valoare pasiunile nationaliste radicale si/sau pentru a exprima nemultumirea politica. Secventele emblematice in acest sens au fost cele din 1990, respectiv 1999. La prima aniversare de 1 decembrie, corul patriotilor il huiduia copios pe liderul opozitiei, Corneliu Coposu, iar noua ani mai tarziu, Emil Constantinescu, in acel moment presedinte al Romaniei, avea parte de acelasi tratament. In asemenea ocazii, cetateanul a luat chipul patriotului inflamat. Sa nu uitam, de altfel, ca un element insemnat din recuzita spectacolului public al aniversarii zilei nationale este asocierea la festivitati a armatei si a Bisericii Ortodoxe, elemente traditionale in configurarea ideii de natiune la romani. Actori pentru o zi, generalii si ierarhii ortodocsi admira tancuri sau avioane si respira tamaie. E imposibil de gasit in asemenea secvente chipul cetateanului ra