Dragul meu Osea, Încurcate sînt căile Domnului... Iată-mă cocoţat într-o cameră de student, din tărîmul briţilor, la numai cîteva săptămîni (în această succesiune cu totul specială pe care a stabilit-o schimbul nostru epistolar) după gestul tău nebunesc. Îţi văd picioarele atîrnînd – un Pinocchio modern(ist) – peste marginea patului. Te văd ca şi cum aş fi acolo, îţi simt frica aşa cum o trăiesc pe a mea, o văd pe Nadja, îi simt disperarea. Simt crengile sălciilor crescînd în podul palmei, văd durerea ca pe un cancer care consumă tot ceea ce am considerat, odinioară, puritate şi frumuseţe. Ce mă izbeşte însă e eternul joc de şah al Omului împotriva Terorii... Pentru că, nu-i aşa?, e un joc pe care-l începi undeva, pe la 27-28 de ani. E vîrsta la care eu am avut revelaţia subită şi atotcovîrşitoare a faptului că am să mor. S-a întîmplat undeva, într-un bar (bineînţeles!), în acea solitudine unică pe care ţi-o oferă mulţimea: e locul în care poetul modern joacă rolul unui Ovidius pe care împărăţia networking-ului i-l oferă drept exil preferenţial. E uimitor cum această naţie de masochişti inventează noi şi noi metode de suicid... Trăiesc într-o ţară unde, teoretic, orice pod al palmei are dreptul de a se reflecta în oglinda apei, unde viaţa îmi aparţine, iar rădăcinile mele sînt bine astupate de pămîntul care-mi încălzeşte strămoşii şi care, probabil, îmi va acoperi copiii. Şi, totuşi, trăiesc, zilnic, experienţa terorii... Citesc şi recitesc Tristitia ta... la fel fac cu cea a înaintaşului tău... sînt cele două manuale personale despre cum ar trebui să supravieţuieşti terorii. Dar, te întreb acum, eu, cel Protejat, cum poţi lupta împotriva Fricii? Cum poţi lupta împotriva acelui cancer care-ţi roade măruntaiele cînd îţi ţii pentru prima oară copilul în braţe? Moment în care toată literatura proastă te învaţă că ar trebui să conştientizezi, cel puţin simbolic, c