Un confrate curios a căutat prin vechi documente şi a cules sumedenie de nume proprii chisnovate care nu se află în cărţile de onomastică ale lui Iorgu Iordan, considerat cea mai respectabilă autoritate în materie. Iată câteva mostre: Dulă, Pepenica, Zolofinoiu, Nouncea, Găbroiu, Vespasian, Bambir, Filiodor, Bestianu, Blaţodim, Gugu, Pâclianu, Pârciu, Limbosu, Oiaga, Frecea, Surcelea, Fleaşcă, Cioploiu, Modomancea, Vivescu, Hiondache, Roşaţă, Cotloană, Stăpânoiu, Moţoescu, Pujbuc, Ghizdăreanu.
Multe dintre numele hazoase ale românilor au fost, la origine, porecle, funcţionând, o vreme în paralel cu numele, să le spunem astfel, oficiale, trebuincioase doar în relaţie cu primăria sau duminica, la horă: „Duminica, oamenii n-au porecle / Li se spune curat pe numele cele bune / Care nu li se potrivesc / Ca hainele de moarte” (Marin Sorescu). Cu timpul, s-a impus uzul şi porecla a înlocuit definitiv numele de familie, ajungând, cum-necum, şi în acte. Cei mai inventivi s-au arătat a fi din totdeauna oltenii. Tot fostul nostru coleg şi prieten Marin Sorescu înşiră câteva probe de inspiraţie hâtră: Bag-Samă, Păsărică, Târziu, Ăl Moale, Purcea, Toalbă, Jiganu, Băzgărău, Zgordea, Ceapă, Băşină, Făsui, Iesle, Focu, Fleaşcă, Fleţu, Balamuc, Cucu, Spânzu, Dârmon, Boc, Civică, Guiţ, Şubăscurtă.
Într-un interviu recent, octogenarul Şt. Oprea vorbeşte despre satul lui, Coarnele Caprei, şi înşiră câteva porecle atribuite de localnici, localnicilor. Moldovenii se arată a fi mai blânzi şi mai concesivi. Ei poreclesc mai degrabă duios decât persiflant până la insultă. Astfel, cel care, din pricina unor beteşuguri, merge pe uliţă săltând ritmat şi apăsat primeşte eticheta „Charlestone”, iar vecinul mereu grăbit, mereu pe fugă, va fi supranumit „acceleratul” – deşi satul Coarnele Caprei n-avea nici o sursă directă de informaţie, gara lipsind şi radio existând doar în casa pr
