Se poate spune fara a gresi foarte mult, ca dupa 1989 romanii au castigat weekend-ul, dar au pierdut duminica. Nu-i vorba ca si intr-un anumit segment al domniei lui Ceausescu ziua de duminica era ca si inexistenta. Se muncea sapte zile din sapte spre disperarea generala si spre sfidarea celui mai elementar bun simt. Oameni in toata firea ajunsesera sa planga precum copiii vazand ca nu mai au o zi libera si ca vor intra direct in mormant fara sa mai cunoasca o clipa de tihna. De fapt regimul comunist a vrut sa aboleasca ideea de duminica fiindca aceasta insemna biserica, sarbatoare traditionala, timp si spatiu asadar unde omul putea sa scape de sub ochiul vigilent al partidului. Partidul a murit, cincinalele in patru ani si jumatate au pierit la randul lor, imediat dupa ‘89 in ambianta haosului si a unei politici deliberat populiste si demagogice pe care stapanirea de atunci tinea mortis s-o puna in aplicare, romanii au cerut neaparat si sambata libera, deci week-end ca-n Occident, ceea ce au primit, asa cum elevii au castigat dreptul sa nu mai poarte uniforma, cum s-au restituit partile sociale, cum curgea numai lapte si miere prin sleaurile prafoase ale tarii.

Avem week-end, dar nu mai avem duminica. Ce inseamna aceasta? Ca sentimentul real al sarbatorii, acela de sacralizare a vietii prin ceea ce facem, prin ccea ce vorbim, prin ceea ce deosebeste aceasta zi de restul zilelor nu se mai poate intoarce in sufletele noastre prea de timpuriu pustiite. Distinsul nostru colaborator Marius Vasileanu a publicat de curand la editura Paralela 45 un volum de publicistica intitulat chiar In cautarea duminicii (sacru si profan in epoca foiletonistica), volum in care ne propune o lectura atenta in directia celor afirmate mai sus. Sa ne cautam duminica, sa fim relaxati si zambitori si sa alungam spectrul teribilei instrainari care ne da din ce in ce mai des tarco