Un hotel de cinci stele pe faleză, un mall în Barieră, un ditamai cartierul de lux în locul unităţii militare de la Caporal Muşat, astea pe lângă poduri şi aeroporturi, autostrăzi ori drumuri expres către Galaţi.

Nu ştiu cum se face, dar orice proiect important care ar viza Brăila se transformă dintr-un vis, într-un coşmar. Dintr-o idee, într-o obsesie. Dintr-un proiect strălucitor, într-un eşec lamentabil. Fie că vorbim despre parcul industrial ori despre celelalte proiecte mai mult sau mai puţin megalomanice ale diverselor administraţii brăilene ori ale unor investitori privaţi care au nimerit precum orbul administraţiile Brăilei, e clar că vorbim despre felul delicat în care se bate, la noi, apa în piuă.

În primă fază, aţi observat, când un asemenea proiect este un embrion ideatic, schiţat pe un petec de hârtie, primarul ori preşedintele de CJ, oricare ar fi acesta, defilează cu el prin faţa presei, arogându-şi drepturile paterne. Le vorbeşte brăilenilor despre importanţa crucială a investiţiei şi despre felul în care aceasta va influenţa mediul de afaceri brăilean, şomajul, nivelul de trai. Apoi, încet-încet, proiectul se dovedeşte a fi de neimplementat. Fie pentru că investitorii sunt nişte hoţomani, fie pentru că n-are nimeni de gând să bage bani într-un oraş în care oportunităţile sunt vai mama lor, fie pentru că nu ştiu care minister nu vrea să finanţeze o gogomănie, fie pentru că niciun politician brăilean nu este în stare să facă lobby pentru oraşul său, fie pentru că, pur şi simplu, n-a fost să fie. Ei, în momentul ăla, lumea se dă la fund. Primarul sau preşedintele CJ nu-şi mai arogă drepturile paterne pentru ideea cu pricina. Toţi se fac că uită ori aruncă responsabilitatea pe fostul, pe foştii, pe investitorii fantomă, pe soartă, pe Dumnezeu ori pe criză. Undeva, ceva, cineva, întotdeauna altcineva, este vinovat pentru eşec.