Cei patru ani de guvernare ai Alianţei, dar în special ultimii doi, asupra cărora şi-a pus amprenta guvernarea de gaşcă a liberalilor, au consemnat cel mai mare dezmăţ bugetar din istoria, poate, a ultimului deceniu.
În virtutea principiilor economiei de piaţă, banul public a fost jefuit la drumul mare, fără ruşine şi fără oprelişti. Practic, nu a mai existat niciun fel de control al modului în care cei îndrituiţi să...
... folosească banii daţi de la buget au împărţit şi au distribuit sumele alocate. Curtea de Conturi, considerată încă o instituţie depăşită, de sorginte comunistă, n-a făcut decât să constate - acolo unde s-a putut - ce s-a întâmplat cu alocaţiile bugetare şi să trimită rapoarte unui Parlament - el însuşi un înghiţitor nesătul de bani - care n-a avut niciodată timp să le ia în discuţie. Practic, orie şef de instituţie s-a transformat într-un dictator financiar: el şi-a stabilit salariul şi sporurile, el a dispus ce cheltuieli şi cum se fac şi nu a dat socoteală nimănui. Modelul a fost dat de însuşi şeful Guvernului, care a înfiinţat nenumărate agenţii unde să-şi poată plasa clientela politică şi să o fidelizeze prin lefuri exorbitante. Două au fost, în acest interval, direcţiile în care au curs, cu nemiluita, fondurile: achiziţii exorbitante, de maşini de lux, de aparatură, de mobilier şi cheltuieli de deplasare. Dacă cineva ar face o socoteală, ar constata, cu surprindere, că numărul zilelor în care angajaţii statului s-au aflat în străinătate, în vizite de tot felul, de la documentări exotice până la înfrăţiri ciudate, depăşeşete numărul zilelor prestate la locul de aşa-zisă muncă. Unul dintre cei mai mari cheltuitori de bani publici este chiar Ministerul de Finanţe, a cărui sumedenie de şefi şi şefuleţi dispun, pe lângă lefuri şi sporuri, de multiple prezenţe în consilii de administraţie. Aceste consilii sunt cea mai şmecherească cale