Neil LaBute, nume cu mare căutare în lumea teatrului şi filmului american, a intrat în circuitul teatral românesc, dacă nu mă înşel, în 2003- 2004, atunci când Vlad Massaci a înscenat la Teatrul Act şi la Teatrul Fără Frontiere un text ce se cheamă Latterday Plays, text pe care traducătorii, actriţa Mihaela Sârbu şi regizorul Vlad Massaci, au preferat să-l joace sub titlul Bash-O trilogie contemporană.

Şi asta fiindcă scrierea e alcătuită din trei părţi, două monologuri şi un (pseudo)dialog în care un bărbat şi o femeie, doi oameni aparent cumsecade, comuni, cu frica lui Dumnezeu (sunt mormoni, aparţin aşadar Bisericii Sfinţilor Zilei Ultime), oameni cu existenţe oarecare, burgheze, cărora li s-a cerut să rabde multe şi au făcut-o, care până atunci au dovedit stăpânire de sine, ajung pe neaşteptate şi absolut inexplicabil să comită crime.

Astfel, în Ifigenia în Orem un tată, bărbat tânăr, cu relativ succes profesional, aparent bine situat într-o companie ceva mai mică, îşi ucide fiica de numai câteva luni doar fiindcă un coleg îi face o farsă prin care îl informează că figurează pe lista de concedieri, concedieri ce vor interveni după ce firma pentru care lucra a fost absorbită de o alta, mai potentă financiar şi cu un management mai eficient dar şi mai pretenţios. În O şleahtă de sfinţi un cuplu face o călătorie într-un weekend oarecare, călătorie în cursul căreia bărbatul va ucide un semen de-al său numai fiindcă acesta e homosexual. În Medeea Redux, o tânără mamă care a acceptat să ascundă că a rămas însărcinată după ce a fost abuzată sexual de unul dintre profesorii ei, unul dintre cei mai respectabili, doar pentru a-i salva acestuia cariera, îşi omoară băiatul după ce vreme de 14 ani l-a crescut singură.

Acum zece ani când Vlad Massaci a montat pentru prima oară nişte texte în care unul sau doi actori stăteau pe scaune, nu strigau, nu tropăiau,