Nu poţi ţine copiii în bule de aer sterile în care să nu audă şi să nu vadă nimic din ce se petrece afară, iar apoi, când consideri tu, să le dai drumul în lume, pentru că ar fi călcaţi de tramvai în secunda doi.

Se apropie sărbătorile, oameni buni. Vin colindele peste noi, ghirlandele luminoase ne copleşesc cu splendoarea lor. Mai mult decât oricine, copiii se bucură cel mai tare. De fapt, dacă e să privim drept lucrurile, sărbătorile astea sunt pentru copii, nu neapărat cei pe care îi posedăm, ci pentru cei din noi, din fiecare. Fondul e o poveste, iar manifestarea ei în realitate, o imitare a unui basm. Peste tot avem personaje, animale mari sau mici din pluş sau alte materiale, toate încearcă să creeze o atmosferă la care toţi visăm, una ireală şi ideală.

Eu, însă, am fost înzestrat cu un spirit critic incurabil care se îndreaptă deseori chiar şi asupra mea - lucru care mă pune câteodată pe gânduri -, iar acest spirit critic a reuşit, chiar şi în aceste zile minunate, să extragă din întreaga avalanşă de fapte inocente dedicate sărbătorilor tocmai pe cele ciudate.

Dar cum să nu reacţionezi critic atunci când te aşezi să citeşti o poveste vreunui copil şi ajungi la câte un pasaj în care un ochi începe să îţi tremure? Respectiv când un zmeu este ucis de un Făt-Frumos, tăiat în bucăţi şi aruncat în cele patru zări, sau când mai ştiu eu ce animăluţ se transformă într-un monstru care o înghite pe bunica.

Este multă violenţă în poveşti şi mă întreb dacă a fost aşa dintotdeauna sau abia acum am remarcat-o eu.

Poveştile lui Creangă, de exemplu. Eu şi acum am reţineri să descriu ce s-a întâmplat în final cu lupul din Capra cu trei iezi. Nici cu iezii haliţi de cumătru nu mi-e îndemână să explic. E drept că cei mici nu înţeleg pe de-a-ntregul cum stă treaba cu moartea şi cu mâncatul, dar rămân cu nişte semne de întrebare. Şi ne mai mirăm de ce