Chestiunea politică a Legii educației a eclipsat cu totul chestiunea educațională, aceea care este nițel mai tehnică, care contează. Legea aceasta a fost cea mai politizată dintre toate. De la sindicaliști isterici, la politicieni care cumulează în mod incredibil funcții universitare cu funcții politice în lumea noastră (căci, nu-i așa? sunt genii) și până la habarniștii de televiziune, cu toții și-au etalat incompetența sau interesele.

În condițiile de mai sus și în contextul în care Parlamentul începuse să ciopârțească legea introdusă de Guvern în procesul legislativ, Guvernul a spus gata, ne asumăm răspunderea în varianta noastră. Și bine a făcut în contextul dat. Dacă ai o lege care schimbă temeliile sistemului, coerentă în viziunea pe care o exprimă, atunci nu are nicio logică să-i lași pe cei menționați mai sus să schimbe articole esențiale pentru că va rezulta un text prost. În cazul acesta se aplica proverbul prea mulți bucătari strică ciorba. Pentru că bucătarii sunt necalificați sau interesați. Da, cunosc rolul Parlamentului într-o democrație. Da, știu constituția și procesul legislativ din țările occidentale pe care le luăm drept referință. Dar acelea sunt democrații funcționale și țări normale.

Legea educației pe care încă funcționăm are șaisprezece ani și zeci de amendamente. Cu toții spunem (și o spun chiar și gorniștii de serviciu) că avem probleme cu calitatea educației. Testele comparative realizate la nivel internațional ne spun același lucru. Cu toate astea nu vrem o lege a educației care să vină cu o nouă perspectivă și atacăm Guvernul și Ministerul Educației din toate părțile pentru că ne afectează nouă interesele meschine. Dacă suntem politicieni de top nu ne mai lasă să fim președinți de comisii parlamentare și rectori în același timp (Doamne ce genii avem! Câtă capacitate de muncă!). Dacă suntem sindicaliști nu ne mai face angajați