Teatrul La Scala este ceva ieşit din comun. Ca nişte culmi neatinse. Doar o exclamaţie, "Teatro alla Scala", şi dorinţa ta parcă pluteşte spre o lume frumoasă pe care nu o poţi vedea. Totuşi, multe vise devin realitate. Şi, dacă ajungi într-un târziu să vezi acea "lume frumoasă", descoperi că nu este un paradis creat de îngeri, ci unul creat de om, aici, pe pământ.
Într-o seară de martie, în senzaţionala sală La Scala, la repetiţia generală a spectacolului cu opera romantică a lui Richard Wagner "Tannhäuser", dirijată de Zubin Mehta (regia fiind semnată de La Fura dels Baus/Carlus Pandrissa), mi-am şoptit, convingător şi fără pic de ironie: Munca îl înnobilează pe om oricât l-ar hărăzi cu talent Cel de Sus. Era o seară în care se încununau eforturile soliştilor, instrumentiştilor, ale dirijorului şi corului. Planau îngerii care purtau pe aripi muzica ce o atingeau de buza auzului tău. Soliştii erau trup şi suflet personajele încredinţate. Dar, dincolo de frumuseţea vocilor, de interpretarea extraordinară a orchestrei sub bagheta maestrului Mehta, am descoperit şi ceva plăcut pentru ochi: decorurile şi costumele, fără de care spectacolul "Tannhäuser" ar fi fost incomplet. Am rostit atunci, şoptit, altă vorbă de duh: Şi meseria e brăţară de aur.
Decorurile şi costumele unui spectacol sunt realizate de oameni din spatele scenei, de mulţi oameni care nu se văd, dar fără de care o producţie nu există. Mai sunt oameni şi în faţa scenei, responsabili de lumini, de sunet. Toţi aceşti oameni, adevăraţi creatori ai segmentului de care sunt responsabili, îşi asumă anonimatul. Ei sunt ocrotitorii operei artistice. Pe ei se sprijină baza oricărei montări într-un teatru. De ei depinde chipul unei creaţii scenice. Numele lor este unul comun: maşinist-electrician-tâmplar-maestru de lumini-specialist de sunet-machior-perucher-croitor-recuzitor. În Teatrul La Sc
