Văzut din centrul Bucureştilor, un festival dedicat artei teatrale nonconformiste nu poate rezista 15 ediţii, dacă selecţia e produsă de aceeaşi personalitate. Pentru că fie ceea ce părea nonconformist în urmă cu 15 ani era pe alături cu drumul artei, fie căutarea era valabilă şi a avut timp să se înscrie în repertoriul formulelor unanim (sau aproape) acceptate. Scriitorul şi animatorul Radu Macrinici dovedeşte că raţionamentul e fals, nu numai pentru că receptivitatea sa artistică este suficient de mobilă pentru a evolua odată cu noile semne ale artei, dar şi pentru că viaţa teatrală din România este atît de capricioasă (ca să nu spun lipsită de criterii) în ceea ce validează şi în ceea ce respinge, încît faptul că măcar "căutarea formelor noi de expresie teatrală" e produsă cu continuitate de o personalitate care ştie să deosebească noul de vechiul văxuit e un semn de sănătate.

Geografic, festivalul nu a avut un traseu uşor. După un număr de ediţii la Sf. Gheorghe, unde a reuşit să-şi stabilizeze identitatea festivalieră proprie, să se constituie într-un reper pentru evoluţia celor două secţii ale teatrului din oraş, din cauza unor conflicte a căror miză a rămas nelămurită (pentru mine) pînă acum, Festivalul se mută la Sighişoara. Nu era o idee rea, pentru un oraş cu un bogat potenţial turistic, dar lipsit de instituţii de spectacol profesioniste. Edilii, cum li se pune acum primarilor, n-au fost entuziasmaţi, aveau probabil alte socoteli, aşa că, de anul trecut, Festivalul Atelier a migrat la Baia Mare. Iniţial, nici aici entuziasmul nu a dat peste margini, dar la ediţia din acest an gazdele au fost nu doar receptive, ci şi generoase cu oaspeţii. Deplasarea la Memorialul de la Sighet a avut darul să ne situeze în contextul real al prezenţei noastre: oameni de teatru sîntem oameni pur şi simplu şi avem, odată cu ceilalţi, datorii neonorate faţă de propri