E genul de actriţă pe care trebuie neapărat s-o vezi pe scenă ca s-o descoperi cu adevărat. Caută, experimentează, ştie ce-şi doreşte. E exigentă cu ea însăşi şi incomodă pentru că spune apăsat ce gîndeşte. Nu face nişte roluri, ci le trăieşte.
Ai spus de mai multe ori că teatrul e marea ta dragoste. Eşti actriţă la Bulandra, ai jucat mult, ai primit premii UNITER şi cronici entuziaste, în aceşti ani. După proiectele recente, În derivă sezonul 1 şi 2 şi Despre oameni şi melci, s-a schimbat ceva în relaţia ta cu filmul?
Probabil că ar trebui să am sentimente mai bune pentru cinema, dar nu am. La teatru mă întorc. De fapt, nu plec niciodată de acolo. Consider că asta fac cu foarte mare pasiune şi acolo îmi găsesc confortul. În film, se pare că nu reuşesc să mi-l găsesc…
De ce nu-ţi găseşti locul pe un platou de filmare?
În primul rînd, cred că e şi o mare doză de egoism. Nu-mi place să mă refer la mine ca la o artistă, dar, în acelaşi timp, am avut, odată cu vîrsta, mai multe răbufniri, dorinţa de a spune lucruri. Motivul pentru care fac această meserie nu e nici faima, nu sînt nici banii. Probabil că e ceva în mine care trebuie să iasă. Şi, odată ce „îmbătrînesc“, devin din ce în ce mai stăpînă pe ce vreau să spun şi dorinţa de a spune creşte şi ea. Sper din tot sufletul să nu se transforme în frustrare (rîde). Deci, simt că am nevoie de spaţiul meu de exprimare. În film, nu-l ai. Sînt actori care regizează, care capătă destulă greutate, încît părerea lor să fie luată în seamă de către regizori, dar, la noi, din păcate, nu se întîmplă prea des asta.
De exemplu, la filmarea unui serial, mă tot duceam la monitor şi mă comentam pe mine, nu eram mulţumită de ce iese şi aveam tot felul de remarci de genul „nu-mi place, nu e bine, mai trebuie să tragem o dată“ etc., aşa că, pînă la urmă, mi-au interzis să mă mai duc la monitor, ceea ce a f
