● Doina Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti, Editura Polirom, 2010.
Cea mai mare nedumerire personală din anul editorial 2008 îl reprezintă succesul de critică repurtat de mediocrul roman al Doinei Ruşti, Fantoma din moară. Încercare de parabolă fantasy din comunism într-o formulă blogmodernă chinuită (scriam atunci că romanul părea povestirea unui film în regia lui M. Night Shyamalan, după un scenariu scris de Gala Galaction în colaborare cu D.R. Popescu), Fantoma din moară a fost, de altfel, şi premiat de USR drept cel mai bun roman al anului, luînd faţa aiuritor Zilelor regelui lui Filip Florian, superior din absolut toate punctele de vedere. Cu acest volum de povestiri, recunosc, mi-am mai dat o şansă. N-a fost să fie. De data aceasta, Doina Ruşti este doar epigonul lui Mircea Eliade (de altfel, a scris şi un dicţionar de simboluri din opera istoricului religiilor), dar felul în care îi copiază literatura fantastică este lamentabil.
Încep (şi termin) cu povestirea care dă şi titlul volumului. Tînăra Lori vizitează casa în care a locuit, pînă nu de mult, vărul ei Iulică, dispărut prematur. Ca unică moştenitoare, fata intenţionează să scoată casa la vînzare şi, înainte să facă puţină ordine, îmbracă o cămaşă în carouri din şifonierul vărului. Dar ceva e în neregulă cu moartea lui Iulică. Cum aflăm asta? Din „mesajele“ transmise de cămaşă. Ce fel de mesaje? Are grijă autoarea ca nu cumva să ratăm momentul, astfel că, în decurs de o singură pagină, biata Lori se simte, mai întîi, „fulgerată în mijlocul frunţii de un glas venit de sub pămînt“, apoi „o înfăşoară un fior lănţos“, urmează „o emanaţie subţire şi otrăvită“ care o „înfăşoară într-o teroare ceţoasă“, căci „cămaşa era îmbibată în spaime, nelinişti şi o tristeţe zăbrelită în carouri“ şi, chiar după ce o dezbracă, în jurul ei „circulă în continuare curenţii groa
