În 1950-1951 am avut marea şansă şi fericire să prind ultimul stagiu de internat, care a durat aproape un an, la Clinica de „contagioase“ Colentina, singura din acea perioadă din Bucureşti şi, cred, unica din ţară. În acea perioadă, acolo exista cel mai mare grup de specialişti excepţionali, pe care i-a avut vreodată atât clinica, cât şi medicina românească: Matei Balş, Marin Voiculescu, Aurel Stroe, Silvia Bruckner, tinerii Mircea Angelescu, Florin Căruntu, Răzvan Ionescu, Tofan şi alţii la fel. Toţi profesioniştii din clinică erau remarcabili clinicieni, dar şi oameni de laborator, unii „şcoliţi“ la Institutul Cantacuzino, garanţie de maximă valoare. Sub ochii mei au intrat nişte conferenţiari „politici“, care oricât ar fi încercat să facă faţă, se diferenţiau de la o poştă de cei „autohtoni“, atât în clinică, dar mai ales în laborator. Cei „autohtoni“ erau distinşi bacteriologi şi hematologi – ştiau microscopie! –, iar ca şi clinicieni cunoşteau toată medicina, de la infecţioase la toate specialităţile medicinii interne. Spuneam că am prins ultimul stagiu de internat, deoarece minunatele instituţii, externatul şi internatul, s-au desfiinţat în 1948, eu prinzându-le pe ultimele prin concurs. (Cu acea ocazie fatidică, marele Matei Balş a fost scos din învăţământ pentru că era „bestie moşierească“. Greşeala a fost remediată ulterior.) Garda se făcea de către un asistent plus un intern de serviciu. Cum clinica, prin specificul ei, avea un spectru foarte larg patologic, dar fiind şi singura ce deservea un teritoriu atât de mare, în gardă se internau zeci de cazuri cu afecţiuni atât de diferite, încât nu aveai nici cinci minute libere. Mai mult decât atât, aveai o răspundere foarte mare dacă în viteza în care lucrai, greşeai diagnosticul şi puneai în acelaşi salon două boli infecţioase diferite. În gardă era nevoie de certitudini patologice şi nu de ap