Adrian, naratorul din Soldaţii. Poveste din Ferentari, e un intelectual, un om educat, dar încă prins într-un sistem de valori originar, oarecum tradiţional, al mediului rural din care provine – şi de aceea crede într-un fel de loialitate old-fashioned, într-o cinste şi moralitate atipice urbanităţiimiddle class. Însă asta e ceea ce îl atrage în Ferentari, altminteri rău-famatul cartier bucureştean populat de „drogaţi şi interlopi“, unde se mută în timp ce scrie la un doctorat pe tema manelelor. Că nu antropologia l-a atras acolo e evident din inevitabila paralelă cu alt antropolog, cu care împarte la un moment dat un apartament, un ungur, oarecum vorbitor de română, pe nume Atti, mult mai capabil să recunoască şi să se adapteze la legile şi ritualurile zonei fiindcă nu se identifică afectiv cu oamenii Ferentarilor. Adrian e dintre acei intelectuali care resimt cu mare acuitate ambiguitatea poziţiei lor sociale: aparţine clasei „emancipate“, e socializat după codurile acesteia, dar se regăseşte valoric într-o lume în care raporturile de putere nu sînt modulate „civilizaţional“, sînt codificate brutal şi absolut, dar fără coeficientul de falsitate al toleranţei „moderne“ (ceea ce, la un moment dat, numeşte „toată ipocrizia normativă cu egalitatea“): „societatea“ Ferentarilor.

Umorul şi talentul cu care naratorul prinde detaliile de culoare

Contrar aşteptărilor, e un bun moment ca orice text (sau nu orice text, dar acest text) despre cea mai recentă carte a lui Adrian Schiop să conţină şi o serie de nu-uri. Nu, Soldaţii. Poveste din Ferentari nu e primul roman gay românesc – măcar fiindcă odată intraţi pe panta identificării momentului inaugural, în mod sigur nu vom mai ajunge vreodată la capătul tunelului (el fiind presărat cu indicatoare mincinoase spre false ieşiri gen „primul în care e vorba despre relaţii homoerotice şi autorul nu e heterosex