Pe geamul meu văd o salcie. Nu ştiu dacă e modelul plîngător, însă nu mi s-a părut niciodată tristă. Ea însă mă întristează pe mine (pentru că mi-o aduc aminte pe ea mică şi pe mine tînăr) şi pentru că mă face să înţeleg că am trecut de vîrsta la care anotimpurile mai însemnau ceva: şcoală, vacanţă, mers la mare. Acum doar salcia îmi spune cît timp a mai trecut.
Toamna, îmi fac socoteala pe frunzele ei ca să aflu discret, fără vreo privire în calendar, cît mai e pînă să încep să strîng banii de cadouri de Crăciun. Iarna stau atent la primul semn de muguri. Ştiu c-am trecut de februarie cînd nu trebuie să mai scot capul pe geam să-i văd, pentru că-s deja mari şi nerăbdători. Şi mai ştiu că vara nu poate fi departe în momentul în care nu mai pot vedea clădirea din spatele ei, din cauza frunzelor.
Sîntem acum exact în acel moment. Încă mai văd prin ea, dar e o lumină verde, ca prin apa unui iaz populat cu alge. Frunzele sînt mici şi încovoiate, parcă suferind de malformaţii. Vîntul a început să mişte mai bine crengile, semn că sînt tot mai multe suprafeţe care îi opun rezistenţă. Salcia mea e un abac vegetal, pe care număr zilele primăverii, cel mai bun anotimp să înţelegi viaţa.
Dacă v-aţi plictisit pînă aici şi vi se pare că ne îndreptăm în forţă spre stilul literar al oracolului de clasa a VIII-a, e mai bine să renunţaţi. N-am nimic scandalos de spus, n-am nici o dezvăluire şi nici măcar vreun om în povestea asta. E doar despre viaţa din jurul nostru, alta decît cea umană.
Acum cîteva zile am ajutat la plecarea unei rable din faţa blocului. Stătea acolo de vreo 10 ani, ea însăşi avînd etatea de 18 primăveri. Imaginaţi-vă din ce lume venea: la naşterea ei, Lambada era încă un hit proaspăt, micii erau singura soluţie de fast-food din Bucureşti, iar Miron Cozma încă nu se gîndea că se poate face şi puşcărie pentru un simplu drum cu colegii,
