„Eşti urît, e o realitate!“ îi spune Fanny, soţia, lui Lette, personajul central din Urîtul de Marius von Mayenburg. Veche de cînd lumea, tema frumuseţii şi a reversului ei, urîţenia, a cunoscut prefaceri condiţionate istoric. Fiecare epocă şi fiecare cultură are propriile standarde, estetica umanului evoluînd de la kalokagathia antică, cea care asocia frumosul cu moralul, pînă la tiparul prezentului, concentrat excesiv pe detalii fizice înnăscute ori dobîndite, pe un stas consacrat demodelling, publicaţii glossy şi televiziuni, configurat de constituţie longilină (înălţime peste 1,75 m, dimensiuni 90-60-90 cm), trăsături cît mai simetrice, buze cărnoase, glezne subţiri. Prea grăbită pentru a mai fi atentă la frumuseţea caracterială, cea interioară, istoria recentă favorizează un model occidental axat pe însuşiri exterioare decise de hazardul cromozomial, dar ajutate substanţial de chirurgia estetică şi de tehnici de cosmetizare a adevăratei înfăţişări într-un gen de fotoşopare salvatoare. Fără îndoială, condiţionate şi de viziunea consumeristă, de evoluţia marketingului avansat, a aceluia care ajunge la performanţa de a vinde produse şi servicii prin crearea impresiei unor nevoi, comportamentele contemporane, o zic statisticile, favorizează frumuseţea, aparenţa, imediatul. Persoanele cu o înfăţişare plăcută trec prin profesiune şi prin viaţă mult mai uşor decît cele obişnuite. Prea puţini mai au vreme pentru a evalua farmecul, inteligenţa, umorul, calităţi de cursă lungă evidenţiabile în intervale temporale mai lungi şi cu niţică răbdare.

Despre idealul actual de frumuseţe vorbeşte piesa lui Marius von Mayenburg, Urîtul, premiera ei deschizînd stagiunea 2011-2012 la Teatrul German de Stat din Timişoara. TGST s-a impus în ultimele sezoane ca un aşezămînt cu standarde elevate, cu o trupă motivată – deşi numărul actorilor vorbitori de limbă germană