Sâmbătă, aproape jumătate de milion de britanici au protestat la Londra împotriva politicii de austeritate bugetară preconizată de guvern. A fost o mişcare de masă care a exprimat îngrijorarea faţă de deteriorarea nivelului de trai. S-au petrecut şi violenţe pentru că grupuri anarhiste au profitat de această mişcare, dar ponderea reală a întregii întâmplări rămâne în zona normalului.

În România, există şi o criză cu consecinţe asupra nivelului de trai, există şi politici de austeritate în curs de desfăşurare. Nouă din zece români (deci, cam 20 de milioane din 22) consideră că mergem într-o direcţie greşită, iar peste şaptezeci la sută dintre ei se tem de ziua de mâine. Cu toate astea, exprimarea publică a acestei realităţi sociologice e mai degrabă timidă. Oricum, cu totul disproporţionată faţă de consecinţele sociale ale politicilor practicate în ultimii ani.

Vreau să precizez ceva. Nici ca om de stânga şi nici ca politician de opoziţie nu-mi doresc în stradă valuri de oameni care să “măture” guvernul şi să creeze instabilitate politică. Consider însă protestul organizat şi calm o formă de exprimare socială firească, parte a sănătăţii sociale. Acest comentariu nu e un îndemn la dezordine, ci o meditaţie asupra unei anumite apatii îngrijorătoare.

La “marile mişcări sindicale” participă, fără excepţie, cam 10-15% din numărul de oameni anunţaţi iniţial. Nici în alte domenii ale expresiei sociale nu stăm mai bine. Cu câteva săptămâni în urmă, de pildă, organizaţiile care îşi propun să protejeze animalele i-au chemat în stradă pe cei interesaţi de soarta câinilor comunitari. La nivelul întregii Românii nu cred că s-au exprimat o mie de oameni. Mulţi dintre ei, probabil, cu cetăţenie străină.

Care ar putea fi cauzele acestei absenţe a românilor din viaţa socială a României? Fireşte, e un subiect care, studiat atent, poate face obiectul unui raft d