Volumul tinerei Medeea Iancu, divina tragedie, are în spate o întreagă istorie. Nu mă refer, deocamdată, la istoria personal-familială, intimă, intrată în temele şi în nervurile poeziei practicate; ci la mica odisee de receptare a acestei cărţi cu un titlu aparent emfatic, de fapt ironic, al cărei manuscris a fost premiat la Concursul de poezie ProVERS, în vara lui 2009. divina tragedie (cu minuscule) a concurat, apoi, şi la Opera Prima, la Botoşani, pînă în momentul în care juriul a căzut de acord că, nefiind vorba de un debut editorial absolut (Medeea Iancu publicase anterior o carte, acum „renegată“), se cuvine scoasă din competiţie. Cu aceeaşi carte, autoarea a cîştigat însă premiul secţiunii Tînărul Poet al anului 2011, la Gala Tînărului Scriitor. Cum s-a întîmplat să fiu în toate cele trei jurii, am putut vedea consensul specialiştilor asupra originalităţii acestei poezii. Unul dintre ei, Al. Cistelecan, este prezent şi pe coperta a IV-a a volumului, cu o valorizare alunecînd totuşi în exaltare: „Nici nu cred că e un volum de poeme: e tot ce poate da mai mult poezia ca limbaj de împărtăşire, de exorcizare, de asistenţă“. O zonă de graniţă, în care pateticul este excelent controlat Supratema cărţii fiind moartea Celui apropiat, riscurile pe care şi le-a luat tînăra poetă sînt mari. Tematica şi problematica, practic, se confundă; e imposibil să „literaturizezi“ brodînd pe o asemenea temă, fără să angajezi, baremi în implicit, o meditaţie, o reflecţie asupra ei. E ceea ce înţelesese ca nimeni altul un critic precum Lucian Raicu: literatura poate fora mai adînc în această temă decît filozofia; iar semnele literaturii depăşesc conceptele în forţa lor de penetraţie. Discuţia asupra temei va „glisa“, aşadar, spre sfera mijloacelor de expresie şi a compoziţiei poemului – fiindcă parcurgem un unic poem, organizat muzical şi trecînd de la Allegro la Allegro con Molt