ICR a pornit la drum acum câţiva ani cu o echipă nouă, care a reuşit într-un timp scurt să şteargă amintirea penibilă a perioadei de băltire culturală.

Am vrut de mai multă vreme să scriu despre Institutul Cultural Român, dar, cum se întâmplă la noi mult prea des, am pus tot timpul răul înaintea binelui şi am preferat să vorbesc mai ales despre urâţenia noastră interioară şi roadele ei vizibile în fiecare zi şi pe fiecare metru pătrat de Românie. Ne-am obişnuit atât de mult cu „categoriile urâtului“, cu sordidul, cu grotescul, cu monstruozitatea care ne-nconjoară, încât, atunci când apare la noi un lucru cu adevărat bun şi funcţional, ni se pare din altă lume. Mai mult, căutăm să-l mânjim şi pe el, ca nu cumva, prin contrast, să fim siliţi să ne privim în faţă nulitatea. Luaţi cazul lui Cristi Mungiu. Dacă bârfitorii au amuţit o vreme în faţa ameţitoarelor sale succese, a fost de-ajuns ca filmul său să nu fie selectat la Premiile Oscar ca să vedem din nou zâmbete batjocoritoare: gata, s-a terminat! A fost o modă, o umflare artificială, prea i se suise la cap... Cei care n-au nicio problemă să judece astfel opere artistice în care sa investit enorm de mult talent şi o muncă extenuantă sunt de obicei inşi care n-au făcut nimic toată viaţa lor, care nu ştiu ce-nseamnă bucuria de a produce frumuseţe şi care sunt ulceraţi de resentimente faţă de succesul oricui. Astăzi, la noi, e valabil mai mult decât oricând vechiul proverb: doar în pomii încărcaţi de rod se aruncă cu pietre.

ICR a pornit la drum acum câţiva ani cu o echipă nouă, care a reuşit într-un timp scurt să şteargă amintirea penibilă a perioadei de băltire culturală din vremea în care institutul era patronat de Ion Iliescu şi condus de Augustin Buzura, două personaje de trist renume, ca să nu spun mai mult. Horia-Roman Patapievici, secundat de Mircea Mihăieş şi de Tania Radu, au impus ace