S-a întîmplat să văd, la un interval de numai cîteva zile, două filme aparent fără nici o legătură între ele: Visul lui Adalbert şi A fost o dată în Anatolia. Primul se petrece în România comunistă şi este un lungmetraj de debut, al doilea – în Turcia actuală şi este un film de autor consacrat, premiat la Cannes; în primul se vorbeşte mult, în celălalt se tace mult, lăsînd imaginea (superbă!) să vorbească etc. Visul lui Adalbert pune în scenă, într-un mod burlesc, viaţa de uzină a unor ingineri de la protecţia muncii, confruntaţi cu accidente de muncă; A fost o dată în Anatolia urmăreşte într-o cheie gravă periplul nocturn şi tăcut al unei echipe provinciale de anchetatori pe urmele unei crime ce se dovedeşte atroce. Nici subiectele, nici abordările nu leagă în vreun fel cele două filme. Şi totuşi, ambele îţi lasă cam acelaşi gust şi îţi bîntuie pe aceeaşi voce amintirea.

Cînd am ieşit de la A fost o dată în Anatolia, am avut sentimentul clar că putea să fie „undeva în România“, astfel încît chiar m-am întrebat, reflex, oare de ce se încăpăţînau actorii să vorbească în turcă. Şi aceasta nu doar din cauza Daciilor care traversau fără încetare filmul. Era altceva, mult mai profund, care se petrecea în ambele filme.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulLa un prim nivel, ceea ce părea să le apropie era modul în care personajele se confruntă cu moartea. Una reală, a unui asasinat, respectiv una posibilă, a unor accidente grave de muncă. Cadavrul pe care anchetatorii turci sfîrşesc prin a-l găsi îngropat pe o margine de drum este înghesuit cu greu în portbagajul unui Mercedes hîrbuit, în care unul dintre poliţişti strecoară şi cîţiva pepeni furaţi de pe cîmp, uitîndu-se în stînga şi în dreapta să nu fie văzut. Şi lumea rîde. În final, la autopsia cadavrului, medicu