"Sentimentul pieţei" sau, altfel spus, starea de spirit a oamenilor obişnuiţi şi a investitorilor influenţează evoluţia economiei. Când oamenii nu cumpără, sau cumpără mai puţin pentru că nu se ştie ce aduce ziua de mâine, este clar că "lucrurile nu merg". Oare cine nu se gândeşte şi se răzgândeşte astăzi cel putin de câteva ori înainte de a schimba televizorul mai vechi cu unul nou, deşi poate ceva bani de cheltuit ar fi?!. Când oamenii de afaceri amână fel şi fel de investiţii planificate aşteptând să vadă "ce şi cum se mai întâmplă", este la fel de rău. Profiturile firmelor rămân relativ mici sau scad, locurile de muncă sunt puţine, salariile oamenilor rămân mici, la fel şi veniturile guvernului.

Guvernele nu pot fi prea eficiente în controlarea acestor lucruri. În timp, şi nu numai în România, fel si fel de campanii ale autorităţilor centrale sau locale - de la "Fabricat în România" (menită să "stimuleze" consumul de produse autohtone) până la "Consumaţi produse locale pentru a salva locurile de muncă" (vezi Franţa anilor 2000) nu au reuşit să determine nici schimbarea sentimentului pieţei şi nici nu au generat rezultate vizibile reflectate în ritmul de creştere economică.

În timp, s-a vazut şi faptul că autorităţile (guvernele) nu pot nici măcar să compenseze scăderea cheltuielilor gospodăriilor sau scăderea investiţiilor private prin creşterea cheltuielilor guvernamentale. Dacă, pe termen scurt, binefacerile cheltuielilor guvernamentale crescute sunt vizibile - locuri de muncă şi, implicit, salarii pentru lucrători, în jurul unor proiecte mari - pe termen mai lung, "nota de plata"se dovedeşte a fi mult prea încărcată. De la consecinţele ecologice ale"marilor proiecte" (SUA, în anii 1930) până la catastrofa în care a fost împinsă Germania (după anul 1933), marele baraj de la Assuan (Egipt), condamnarea la sărăcie a unor întregi populaţii în numele