M-am oprit lîngă Cazinoul din Mamaia să-mi cumpăr ochelari de soare. Căldură mare, miros de hamsii prăjite, lume curgînd fără grabă cu tîrşîit de papuci şi, surprinzător, Pink Floyd la o terasă. Mă întorc spre locul de unde vine, parcă în mod miraculos, muzica, şi înaintea ochilor îmi apare, înrozată de lentilele ochelarilor ca de schior, puşi în glumă, Casa Verde. Funky, aud deodată spunînd o voce masculină în dreapta mea. Ce funky? Ce funky arăţi, îmi zice, cu un zîmbet larg, fostul meu coleg de liceu, Giovanni, bronzat peste cel mai închis ton la care credeam că poate ajunge pielea lui caucaziană. Mă întreabă dacă nu mergem la o terasă, eu îi propun Casa Verde, ca bordelul, îmi zice, da, din Llosa, aprob, nu, din Constanţa, îmi răspunde. Îmi scot ochelarii, plecăm, acum stăm la o masă, de la radio se aud mai întîi nişte ştiri, apoi o linişte urmată la scurt timp de acordurile unei casete cu manele. Îl întreb pe Giovanni de cînd e la mare, de 5 săptămîni, spune, e mult aşa este, dar anul ăsta recuperează, anul trecut a stat toată vara în casă, n-a plecat nicăieri, de ce, a crescut iarbă, ce-a făcut, a crescut iarbă. Marijuana, a cultivat marijuana, unde, în şifonier, acasă la maică-sa. Cum de-a reuşit, cu dragoste, şi-a iubit femelele, spune, a rupt masculii, a lăsat doar femelele, femelele sînt bune de fumat. Îl cred pe cuvînt, dar ce, plantele au sex, astea da, zice, şi închide expert ochiul stîng, exact atît cît durează un zîmbet. Cu dragoste şi cu mai ce, de lumină nu au avut nevoie, ba da, le-a cumpărat lampă cu ultraviolete, l-a învăţat tipul care i-a trimis seminţele, de unde i-a trimis seminţele, din Spania, cum, prin poştă. Şi nu s-au prins la vamă, nu, că i le-a trimis cu tehnică. Şi l-a mai învăţat ceva, tipul ăla, spaniolu', să facă rost de dioxid de carbon,

de unde, de la sifonărie, şi să-l lase să curgă pe frunze. Fără dioxid de carbon nu