Eu cred ca, dimpotriva, in afara unor critici previzibili, de casa, se remarca azi citeva voci tinere care capata destula credibilitate. Iar faptul ca deja se discuta despre ei, ca verdictele lor cintaresc tot la fel de mult ca acelea ale consacratilor, ne indeamna sa avem toata increderea in viitorul cronicii literare. Desi a asigurat prestigii nu putine, cronica literara a fost mereu considerata la noi unul din genurile minore ale criticii. Mult mai respectate sint sintezele, marile proiecte pe care, de fapt, nu prea le avem, caci criticii nostri nu prea au avut anvergura teoretica. Se socoteste indeobste ca un foiletonist nu face altceva decit sa-si dea cu parerea, la modul impresionist, despre cutare carte de data recenta. Ca el isi inventariaza, prin urmare, niste reactii aleatorii, care tin de dispozitie, gust sau chiar umori, pe care lectura unor volume i le provoaca. Am intilnit chiar indivizi care sustin, senin, ca oricine ar putea sa faca cronica literara; ca doar de citit stim cu totii sa citim si ce e mai facil decit sa-ti etalezi dupa aceea senzatiile, parerile, intr-o forma cit de cit coerenta?
Ca tot omul, am inceput si eu sa scriu cronica literara cu ani in urma, mai intens insa in ultimii trei ani. Mi-am dat seama, pe pielea proprie, ca nu e deloc un exercitiu facil, ci unul care pretinde fidelitate sporita. Tot ceea ce un cercetator acribios reuseste sa sedimenteze in ani de experimente de laborator, cronicarul face la lumina zilei. Un foiletonist nu are atelier, ci joaca, direct, cu cartile pe masa. Textele sale nu apuca sa se raceasca, ci devin iute publice. E si multa improvizatie aici, dar nu aceasta domina. Rezultatul se vede abia dupa ceva timp, caci un bun cronicar este creatorul unui sistem, al unei ierarhii proprii. De aceea cei care fac doar ocazional critica de intimpinare nu imi stirnesc incredere: cronicarul pur singe e obligat sa
