“Iubirea este un mod de a ne deschide faţă de lume. Este o generozitate a atitudinii care se exprimă în moduri aparent nesemnificative, dar puternice. Este dorinţa de a-i face pe alţii fericiţi, de a le ilumina ziua şi de a le uşura povara. Simplul fapt de a fi prietenos şi dispus a-i ajuta pe toţi oamenii cu care te întâlneşti de-a lungul unei zile este suficient. Că această atitudine nu este deloc una comună se vede limpede din reacţia pe care o au oamenii atunci când o întîlnesc”, spune David Hawkins în cartea sa, “Ochiul Sinelui de care nimic nu se poate ascunde”. Iată o definiţie a iubirii, poate cea mai simplă dintre toate, dar atît de reală şi atît de puţin experimentată cu întreaga sinceritate. Iubirea este o “generozitate a atitudinii”! O generozitate reală a atitudininii, nu una interesată de ceva anume. Nu iubim când suntem generoşi din interes. Nu iubim când avem aşteptări. Când ne dorim să ni se pieptene orgoliile, să ni se înalţe statui prin cuvinte, or prin fapte. Gegerozitatea iubirii este spontană, nu ascunde nimic altceva la nivelul intenţiilor, al dorinţelor, or al aşteptărilor. Este cumva de înţeles de ce ne dorim iubirea aceasta, atât în manifestările noastre, cât şi ale celor din jur, dar ne simţim stânjeniţi, debusolaţi, or batem pasul înapoi când apare în manifestare. Vedeţi adesea ce frust, ce absurd se retrag oamenii în faţa unor cuvinte care nu intră în vocabularul lor obişnuit. “Te îmbrăţişez” ar putea însemna pentru unul ”vreau să fac sex cu tine”. O îmbrăţişare reală este – de departe – privită cu reticenţă şi reţinere pentru că nu suntem obişnuiţi să ne atingem, fără a suspecta că sub aceste atingeri se ascund interese sexuale. Un om care ar vrea să îmbrăţişeze oamenii, să le spună “te iubesc”, “îmi place atât de mult cum arăţi” poate deveni extrem de frustrat când va constata că oamenii au tendinţa curioasă de a fugi de ei în faţa aces