În istoria poeziei mondiale recente, brazilianul Vinícius de Moraes (1913-1980) merită, probabil, gloriosul titlu, câtuşi de puţin peiorativ, de poet al femeilor. Le-a iubit şi le-a cântat cu o pasiune amazoniană, mobilizând pentru elogierea lor amplele mişcări de ritmuri şi imagine, atât de specifice modernimsului sud american, dar şi inventând din interiorul acestei confesiuni un swing, o superbă şi spumoasă nervozitate de samba (împreună cu Antolio Carlos Jobim şi João Gilberto), de unde a rezultat stilul muzical Bossa nova, care a făcut apoi înconjurul lumii. 9 soţii, 5 copii, şi numai 67 de ani de viaţă, o operă poetică uneori ascunsă în muzică, căci e coautor la peste 400 de coompoziţii muzicale, alteori prin ediţii nu tocmai bine îngrijite şi nici generos distribuite – omul rămâne pe cât de cosmopolit, cu lunga lui carieră diplomatică, şi de celebru prin inregistrările de discuri, pe atât de secret, deşi îl aflăm deseori în compania unor celebrităţi ca Orson Welles, Louis Armstrong, Pablo Neruda ş.a. Marele său compatriot, Carlos Drummond de Andrade, văzuse just că poetul cântăreţ venea în dar spre cititor/ascultătorul de muzică ţinând în palmă vulnerabilitatea emoţiei: „Vinícius a trăit sub semnul pasiunii, deci cu poezie pură”, adăugând: „a avea frică să iubeşti nu face pe nimeni fericit”. „Reţeta” lui Vinícius? O mare generozitate capabilă să admire. (D.F.)
Reţetă de femeie
Ierte-mă cele foarte urâte
Dar frumuseţea rămâne fundamentală. Se cuvine
Ca femeia să fie floarală cum se ţine
În toată a ei lucrare, cu veşminte de haute couture, plus
Ceva de dans şi balans (altfel
Cu toatele ar trebui să îmbrace tunica albastră, cum le vedem
În a noastră Pepublică Populară Chineză, la grămadă).
Nu se poate cu jumătăţi de măsură, se cere să fie
Întru totul o pură minunăţie şi frumuseţe.