Rareori m-am apucat să scriu unul dintre articolele acestei serii cu o aşa de puternică dorinţă de a salva casa aflată în pericol. Cu ani în urmă, semnalasem valoarea ei şi, chiar dacă începea să se deterioreze, la vîrsta ei – fiind o bătrînă doamnă de vreo 120 de ani! –, n-aş fi putut crede că i-ar trece cuiva prin minte să o dărîme. Totuşi, din iunie trecut, s-a aflat că un PUZ din 2009 condamnase mai multe case de pe strada Christian Tell, printre care şi aceea de la colţul cu intrarea care ajunge în spatele Ambasadei Franţei, nr. 16. Locatarii fuseseră evacuaţi pe furiş; din stradă nu se vedea că această casă e goală. La fel, nr. 14, unde un incendiu, poate criminal, ca în alte cazuri, a deschis acoperişul spre cer, dar faţada, deşi moartă, a rămas neatinsă. Numai de la înălţimea unei clădiri de alături privirea plonjează spre curţile pustii sau presărate cu obiecte de prisos care au fost aruncate. La nr. 16 sînt ferestre cu geamurile sparte ori cu afişe întinse peste cercevele, uşi deschise, o saltea spintecată zace afară, ca la o casă jefuită. Vecinii spun că noaptea dorm acolo muncitorii care au început pregătirile pentru demolare. Se vede că, pentru a se realiza, vechiul proiect despre care se tăcea a aşteptat apariţia unui investitor. Se zvoneşte că el ar fi un străin – nu spun de unde, ca să nu fiu tratat de antisemit! Oricine ar fi, de vină sînt, înaintea lui, cei care au întîrziat să intervină spre a împiedica distrugerea încă unui colţ reprezentativ pentru patrimoniul pe care, chipurile, vrem să-l păstrăm, fără a-l înţelege deloc. De ce, la întocmirea listei monumentelor istorice, a fost neglijat nr. 16? Dat fiind că acuma numai clădirile clasate mai au o şansă de a fi cruţate, inventarul lor a devenit, prin ce-i lipseşte, un ghid pentru cine caută ce ar mai fi de dărîmat.

Planul casei seamănă a trifoi, avînd doar parţial un etaj scund, pe cînd