România e departe de America. La propriu și la figurat. Pentru George W. Bush Jr au trecut aproape patru ani de la finalul ultimului mandat. Din toamna lui 2008, detestatul președinte texan s-a abținut cu stoicism să rostească o vorbă despre performanța lui Barack Obama. După opt ani la Casa Albă, Bush Jr s-a concentrat pe mai multe proiecte civice și culturale, clădind o fundație dedicată valorilor republicane. Într-o măsură mai mică decât Bush Jr, Bill Clinton s-a implicat foarte puțin în disputele electorale ale ultimului deceniu. Se concentrează pe un proiect filantropic, își îngrijește sănătatea, ține discursuri și scrie cărți.
În Europa, laburistul Tony Blair și-a câștigat respectul prin asumarea aceleiași neutralități. Nu dă sfaturi necerute, nu face excese de zel și își vede de treburile familie (are patru copii). După un leadership viguros în Londra anilor 1990, Blair și-a descoperit vocația academică (ținînd cursuri la Yale University) și o neașteptată chemare spirituală (prin convertirea la catolicism). Există așadar viață și după asumarea celor mai mari demnități statale.
Nu același lucru pare să-l creadă Ion Iliescu. Dacă profesorul Emil Constantinescu e doar o prezență mediatică (tot mai ofilită), Ion Iliescu își exercită mai departe, cu o longevitate pur bolșevică, puterea de influență asupra social-democraților. Lucrurile nu se opresc aici. În calitate de șef al Statului român, Ion Iliescu a fost responsabil pentru o criză constituțională în 2007, continuînd și după 2011 să facă politică partizană. Beneficiar, printr-o lectură perversă a Constituției, a trei mandate de Președinte, acest personaj face mai departe în jocuri de culise. E penibil sub raport estetic și inacceptabil sub raport moral.
Problema este că Ion Iliescu face aceste lucruri (și) pe bani publici.
Există Legea 406/2001, care reglementeză situația foștilor șefi
