Prin bizară coincidenţă, a apărut în librării a doua rescriere a capodoperei cantemirene Istoria ieroglifică, datorată lui I. Marinescu, de la Editura Gramar, şi colaboratorului-autor G. Pienescu.
Ca necontestat deschizător de drum în această dificilă întreprindere literară şi confruntat fiind cu minimalizarea direcţionată asupra primei transpuneri în modernitate a romanului, nu pot decât să observ vastele relaţii şi posibilităţi financiare ale criticilor mei şi le ofer aici încă puţin din zburătorul timp, precum şi o necesară punere la punct.
Am rescris Istoria ieroglifică sub dictatură, dintr-un fanatism literar cu care mă mândresc. }inta mea era să depăşesc omagierea abstractă şi să fundamentez dimensiunea reală şi concretă a lui D. Cantemir ca cel mai mare artist al cuvântului de până la Eminescu şi cel mai important romancier de până la Rebreanu. Evident, caracterul abstrus al formei primare făcea indispensabilă rescrierea textului, ceea ce implica în mod fatal unele infidelităţi faţă de original. După trecerea, nu fără remuşcări, a barierei psihologice implicate, a devenit clar că nota capitală a noii variante trebuia să devină accesibilitatea, cu eliminarea oricărei rezerve buchiniste. Am rescris de opt ori primele o sută de pagini pentru a ajunge la un set de reguli care să permită realizarea scopului. Materializarea acestui modul a fost, cred, principalul meu merit, el oferind nu numai normele prin urmarea cărora romanul era transpus în modernitate lingvistică, ci şi, mai presus de toate - viziunea asupra formei pe care avea să o poarte în varianta sa tradusă şi adaptată. Dar, iar coincidenţa, aceste decisive o sută de pagini în unele cazuri, ca şi romanul întreg în altele, au fost consultate de oameni avizaţi şi abili cu mult înainte de a deveni publice, în circumstanţe de care voi vorbi mai la vale. Oricum, strădania mea se închei