Nu cred că poate cineva să se laude că izbuteşte să citească, la momentul apariţiei, toate cărţile demne de interes. Oricât încerc, tot constat că multe îmi scapă şi le re-descopăr târziu, pe taraba anticarilor. Uneori e mai bine: trecerea anilor îngăduie o privire mai calmă şi mai aşezată, dincolo de exaltarea aprobărilor ori respingerilor de moment. „Confesiunile unui cafegiu” de Gh. Florescu s-a publicat la „Humanitas” în 2008. A fost (şi a rămas) una dintre apariţiile memorialistice „de vârf”, primită cu justificat interes şi plasată în haloul entuziast ce însoţeşte dezvăluirea sinceră, netrucată, şi în mare măsură surprinzătoare. Citită acum, lasă loc unor întrebări vizând nu atât autenticitatea faptului revelat, cât legitimitatea unor generalizări cu caracter politic. Gh. Florescu a fost, neîndoielnic, cel mai mare... cafegiu din întreg spaţiul românesc, calitate în care s-a străduit să implementeze „spiritul Avedis” în comerţul de gen, atrăgând o clientelă potentă şi instituţional, şi, mai ales, intelectual. Mari actori, scriitori, alţi oameni de aleasă cultură, i-au fost clienţi într-o vreme în care românul era invitat să se regaleze cu imposibilul „Nechezol”. Am regăsit, incluşi în rafinata clientelă, oameni ai scrisului şi ai scenei pe care i-am cunoscut îndeaproape şi pentru care voluptatea ceştii de cafea „Avedis”, aromitoare şi autentică, făcea parte dintre puţinele delicii oferite de „obsedantul deceniu”, dar şi mai târziu, până-n ultimii ani ai fostului regim. Nichita Stănescu mi-a vorbit despre unicitatea cafelei „Avedis”şi despre marele prieten al lumii artelor, Florescu. Când i-am spus că o ciudată infirmitate, izvorâtă, probabil, din lipsă de rafinament, nu-mi permite nici să identific soiurile de cafea, nici să deosebesc o cafea bună de una mediocră, n-a mai insistat cu invitaţia să vizităm vestitul magazin... Acum, parcurgând filele cărţii,