Cvartetul „Voces“ a interpretat marţi seară, în concertul susţinut la Ateneul Român, „Arta fugii“ de Bach. „Arta fugii“ este o carte de căpătâi, în care se concentrează suma şi substanţa artei contrapunctice a muzicii baroce.

În anul 1749, maestrul Johann Sebastian Bach, bătrân şi aproape orb, îşi propune un proiect pedagogic cu intenţia de a explica practic ştiinţa compoziţiei prin formele baroce de bază, fuga şi canonul. El creează 14 fugi şi 4 canoane, având la bază o singură temă cu caracter simplu, nespectaculos, care nu ne atrage atenţia, dar nici nu ne lasă să scăpăm de sub influenţa ei. Dacă în primele patru fugi tema apare neschimbată, în continuare aceasta cunoaşte transformări, îmbogăţiri, variante ritmice. Pe parcursul pieselor sunt experimentate toate posibilităţile contrapunctice de construcţie, apar ca într-o recapitulare toate tipurile de fugă cunoscute în epocă; are loc o demonstrare a compoziţiei în domeniul fugii, ceea ce presupune o tehnică extrem de complicată: aceasta era socotită ca o sferă de creaţie la care aveau acces doar cei mai mari maeştri.

Ar mai fi de subliniat faptul că, pentru monumentala sa lucrare, Bach a ales ca tonalitate unică re minorul, deloc întâmplător, dată fiind importanţa pe care o acorda ethosului, adică climatului spiritual al fiecărei tonalităţi. În concepţia vremii, re minor era o gamă gravă şi pioasă, evlavioasă, plină de smerenie, încărcată de o tristeţe blândă. Aceasta este albia sonoră ce dă o anumită direcţie şi o anumită expresivitate întregii desfăşurări a lucrării.

CARACTER TESTAMENTAR

O altă observaţie se referă la faptul că toate fugile sunt compuse în re minor, dar se sfârşesc în Re major, prin cadenţa numită picardiană. Bach utilizează cu predilecţie această cadenţă pentru a exprima ideea de iluminare, de înălţare către divinitate, în finalul mul