Lingaul
Pare un om ca noi toti, cu doua maini si doua picioare, cu doi ochi, doua urechi, nas si gura. Nici mersul, tot biped, nu-l scoate din rand, incat cu greu ai putea banui ca reprezinta o specie aparte. Doar permanenta incordare, ochii mereu in patru, urechile vesnic ciulite si narile intr-o continua adulmecare il tradeaza. Daca esti mai atent, bagi de seama ca nu e niciodata singur, ci face neaparat tandem cu cineva. Nu cu oricine, ci doar cu o persoana avand o minima putere de atractie. Orice sef, cat de mic, are o astfel de umbra. Si orice umbra de acest fel are un sef, in jurul caruia graviteaza pana la ameteala. Merita sa-i urmaresti agitatia slugarnica a membrelor, recunostinta intiparita pe chipu-i pentru privilegiul de a avea un centru de rotatie, ochii de animal necajit daca nu e bagat in seama si vioiciunea transmisa de primul semn de interes al stapanului, limba respectuoasa cu care-i umple de cea mai devotata saliva dosul palmelor, gudurarea multumita cand e scarpinat pe ceafa si schelalaitul in surdina cand e indepartat cu un picior in coaste, tenacitatea cu care se insinueaza spre urechea dispusa cateodata sa-l asculte, in haurile careia lanseaza cu respect vorbe mieroase si barfe, si - mai ales - entuziasmul de care e cuprins daca primeste, si uneori primeste, rasplata comestibila a devotamentului.
Lingaul exista de cand lumea si nimic nu ne da dreptul a crede in eventuala lui disparitie. Nenorocirea e ca il incurajam sa existe, ba si sa se inmulteasca. Cine rezista pana la capat linguselilor metodice, chiar daca afecteaza in public un suveran dispret fata de asemenea purtari? Le accepta si prostul bolnav de fudulie, dar si desteptul ravnind la meritata recunoastere. De fapt, lingaul e trasatura de unire intre aceste extreme, ceea ce ii extinde la infinit domeniul de existenta si-i garanteaza perpetuarea.
Am da do
