Prima ediţie a cărţii lui Mircea Martin, G. Călinescu şi ,complexele" literaturii române, a apărut în 1981. Cu greu se poate imagina o apariţie mai puţin potrivită în context: în contextul culturii oficiale care, la un deceniu de la emiterea faimoaselor Teze ale lui Nicolae Ceauşescu, îşi sărbătorea preeminenţa în concertul valorilor universale. Naţionalismul deşănţat al regimului descoperise în cultura română nu numai expresia unei substanţe etnice, dar şi o aiuritoare avangardă în mişcarea spiritului european, o întâietate axiologică şi cronologică neconsemnată, ce-i drept, şi de alţi observatori în afara protocroniştilor de serviciu. Legănarea acestei iluzii nu a fost inocentă decât în punctul de pornire: în filele unui savant ca Edgar Papu, rapid instrumentalizate de ,bunii români" pentru a falsifica, în interes propriu, datele istoriei. La antipodul teoriilor lui Roller din anii '50, dar pe acelaşi făgaş strâmb al minciunii ideologice, aceste fantasmagorii autohtoniste se întâlneau cu viziunile megalomanului Conducător, la fel de inventiv în modelarea istoriei ce îl precedase. Dacă voievozii neamului, mari luptători pentru creştinătate, se înşiruiau cuminţi în spatele micului ateu, Europa, cu secolele ei de cultură, lua lecţii de la cutare autor moldovean sau muntean, pe cât de specifist-naţional, pe atât de universal. Ce goală, jalnică fudulie!

O asemenea teză cade cu zgomot la cel mai sumar examen critic, dar în epocă ea a servit partidei naţionaliste ca un steag de luptă şi un front de dispută cu europeniştii. Conflictul interbelic dintre Iorga şi Lovinescu, tradiţionalism şi modernism, se vedea astfel reeditat, cu câteva trepte intelectuale mai jos şi cu o compensatoare virulenţă de limbaj. Colecţia revistei ,Săptămâna" o documentează abundent. Într-un astfel de cadru editorial şi publicistic, studii precum cel semnat de Mircea Martin au fu