O indemnam sa se bucure, vin alte vremuri, iata au venit liberalii, taranistii etc. Dar dupa ce m-a ascultat cu atentie, mama mi-a spus, calma: tu n-ai timp sa asculti, dar eu numai asta fac si am constatat ca "aistea nu-s liberalii nostri". Crescuta in atmosfera liberala, cunoscand discursul autentic, si-a dat seama ca noul discurs e fals. Era pe vremea domnului Campeanu. Mama a avut dreptate, peste putin timp acesta s-a livrat lui Ion Iliescu. Taranii romani, in interbelic, dar si mai inainte, se raportau la pamant ca la singura sursa de situare in comunitate. Pamantul aducea nu doar prosperitate, ci si statut social, prestigiu. Oamenii vrednici incercau sa-si sporeasca mostenirea primita de la parinti, luptau, se privau adesea de un trai bun, unii isi sacrificau si copiii, nu-i dadeau la scoli, ca sa nu cheltuiasca si sa poata cumpara pamant. Un articol al lui Vasile Pavelcu, despre timpul si spatiul in lumea rurala, publicat in acel timp in volumul "Perspective"(1943), explica acest mecanism de elaborare a statutului social: omul care are pamant il poarta, parca, cu el, dobandeste mai multa consideratie, e salutat de la mai mare distanta. Pamantul insemna atunci putere simbolica. Dar toata aceasta ierarhie naturala a fost rasturnata dupa razboi. In copilaria si tineretea mea am auzit povesti despre multi oameni din sat care au pierdut totul cand s-a schimbat regimul. Au pierdut pamantul, si-au privat copiii de instructie si meserii, i-au condamnat sa ramana slugi la colectiva. Bunicul meu nu facea parte dintre acestia. Desi n-avea decat patru clase, era dornic de cunoastere, cauta compania oamenilor cu carte, si-a dat copiii la scoli. Nu se putea desparti, desigur, de obiceiul pamantului, de tentatia de a cumpara noi ogoare, atunci cand i se ivea ocazia. Atunci, imi povestea mama, vindea totul din curte pentru a face o achizitie: caii, boii, acareturi, tot ce se