N-am stat niciodată în poala Moşului - acolo unde am crescut eu nu erau Moşi - aşa că nu ştiu cum funcţionează treaba asta cu dorinţele de Crăciun. Cînd erau mici, copiii mei se uitau la televizor, aşa că ştiau exact, din reclame, ce să-şi dorească. Cînd au mai crescut, au trecut la dorinţe care nu mai puteau fi spuse Moşului. Întotdeauna mi s-a părut indecent să-ţi doreşti lucruri care să-ţi aducă părinţii la sapă de lemn, dar, încă o dată vă spun, eu am crescut într-un loc în care nici lucruri nu erau. În România comunistă, la sfîrşitul anilor '50, Crăciunului i se spunea "sărbătorile de iarnă" şi festivităţile includeau trupe de copilaşi îmbrăcaţi cu ţoale sărăcăcioase, dar proaspăt primenite, care cîntau din poartă în poartă cîntecele cvasi-religioase şi primeau cofeturi făcute în casă şi cam lipicioase. Era grozav şi uneori chiar ningea. După ce m-am mutat în Wal-Mart-ul vieţii, în acest corn al abundenţei, m-am sfiit să-mi doresc ceva din ceea ce putea fi cumpărat, de teamă că o să-mi sece fîntîna de dorinţe şi o să rămîn fără de lucrurile cu adevărat valoroase, cum ar fi dragostea şi snaga. Cu fîntîna dorinţelor mele aproape intactă, am decis ca de Crăciunul acesta să mă aşez în poala ta de Moş, cetitorule, şi să-ţi spun ce-mi doresc: Clădirea unui depozit din New Orleans, ca să o transform în teatru şi studiouri pentru prietenii şi oaspeţii de pretudineni, să aibă şi ei unde trage. Şi ceva bani ca s-o pot aranja şi gospodări cum se cuvine. Peggy Guggenheim, dacă citeşti acestea, trimite-mi un e-mail de Dincolo. Ştiu că te pot suna direct, dar de ce

să nu facem toate acestea pe faţă şi să ne prefacem că nu ne-am cunoscut niciodată? Aşa. Astea fiind spuse, mă simt cam aiurea. (Nu că ar fi ceva nou.) Aşa că îmi voi folosi stinghereala ca să dau o lecţie celor tineri: întîi de toate, nu cereţi public ce aveţi de cerut: trebuie să cultivaţi relaţiile,